2dor

Ne mutam!

2009-02-08T22:57:00.002+02:00

Celor care ne-au urmarit povestile pana acum, va multumim, si va invitam sa ne urmariti in continuare la adresa: http://blog.tudorvintiloiu.com

Am mutat toate post-urile de aici, acolo, dar deocamdata doar primele cateva afiseaza si imaginile. Mutarea completa va fi una destul de lunga si migaloasa, dar blogul cel nou este functional.

Multumim si va asteptam si la noua adresa!

Tudor & Tea

Intermezzo

2009-02-04T12:43:00.002+02:00

Pentru ca Blogger si Google au hotarat (la indemnul cui, as indrazni sa intreb) ca blogul meu are un continut indoielnic, am decis sa-l mut.
Astfel, incepand cu o data care va fi comunicata ulterior, acest blog se va afla la www.tudorvintiloiu.com (nu va obositi sa dati click acum, pentru ca nu e nimic acolo. :)

Va multumesc.

Directiunea

Ziua 25 - 12.10.2008 (penultima)

2009-01-30T12:42:00.004+02:00

Am ajuns si in Konso, unde deja atmosfera de trib s-a pierdut, dar am dat de alte lucruri interesante. Femeile de aici poarta niste fuste foarte interesante: de bumbac/lana, destul de groase si foarte colorate. Sunt bufante si lungi. Tot femeile am inteles ca sunt cele care duc tot greul: fac mai toata munca, iar barbatii... ei bine, pe ei ii vezi de la 10 dimineata, adunati la baut alcool local.

Satele sunt foarte interesante - seamana cu niste mici cetati antice. Au "strazi" inguste cat sa treaca un om si totul e proptit cu bolovani asezati unii peste altii.

Satul e construit in spirala pe un deal. Asa ca daca ai un vecin care sta mai sus, ai de facut o adevarata drumetie montana.

Oamenii Konso au in mijlocul satului, intr-un fel de luminis (piata ar fi prea mult spus), ceva ce se numeste "Generation Tree". Este un manunchi mare de copaci legati intre ei cu sfoara, foarte inalti, iar o data la 18 ani se mai adauga un copac, o data cu schimbarea generatiei de "batrani" ai satului.

In functie de cati copaci are fiecare sat, se calculeaza vechimea lui. Noi am fost intr-un sat care avea 4 copaci. Deci destul de vechi.

Satele mai au si un Community House - o casa mare cu un acoperis imens, unde dorm la un loc baietii tineri care au trecut pragul adolescentei, dar care nu au inca o sotie. Aici, cei cu experienta (inclusiv sexuala) ii invata pe cei mai tineri ce si cum.

Un alt sat absolut incredibil l-am gasit la aproape 2.800 de metri altitudine, la Dorze - la 25 de km de Arba Minch.

Casele lor sunt uimitoare. Seamana cu capul unui elefant, sunt facute din bambus si acoperite cu frunze de banan fals (Enset).

Pana sa ajungem am trecut pe langa o plantatie mare de banani - o imagine tropicala ca de poveste - iar 800 de metri mai incolo (si mai sus) era o padure de conifere tipic montana, aproape romaneasca. :)

De neimaginat. Revenind la casele din Dorze - sunt foarte inalte si unele au chiar si 100 de ani. Problema e ca termitele rod bambusul de la baza, motiv pentru care casa se micsoreaza de-a lungul anilor.

La fiecare 20 de ani, caselor li se schimba acoperisul din frunze.. tot cu frunze.

Ziua 22 - 09.10.2008 (2/2)

2009-01-28T12:45:00.005+02:00

[...]

Dupa asta aveam de prins o piata in Key Afar, unde veneau cu marfa cei din tribul Banna. Inainte, insa - pranzul.

L-am invitat si pe Zericho, soferul, dar a zis ca el se grabeste sa repare masina. De fapt s-a intors cu ghidul (cel pentru care trebuia sa platim noi 200 de biri si de care credeam ca am scapat).

Ne-a vandut o poveste cum ca am plecat la 6:30, si nu la 7, cum ii spusese el ghidului, si ca de aia nu a fost ghidul cu noi, dar ca oricum e obligatoriu sa-l platim, fie ca a fost, fie ca nu.

Pentru ce?! Asta era intrebarea cu care l-am bombardat toti trei, iar el agita o chitanta stampilata!

Asa praduiala ca aici nu am vazut de cand sunt! Cica las ca vine cu noi la piata sa ne fie ghid pentru cealalta jumatate de zi.

Din nou Zericho se comporta de parca noi am fi dusmanii lui. Discutiile au durat, dar in final l-am platit, dar l-am luat cu noi pe ghid, asa de-ai naibii. Nu ca am avea nevoie de ghid la piata, dar e de neacceptat sa primeasca omul ala niste bani asa.. degeaba.

Pe drum a inceput sa ploua torential, iar noi faceam haz: ce-ar fi daca i-am zice acum, pe ploaie, ca ne-a razgandit, si ca nu mai avem nevoie de serviciile lui. Sa pastreze banii, dar sa se dea jos din masina. :)))

Dar asta ar fi fost rautate pura.

In piata, cand am ajuns, se plimba pe langa noi si n-avea mare lucru de spus. Daca asta se cheama ghid, inseamna ca sunt io tampita!

O fata Banna se uita la mine. Avea niste dungi tatuate pe fata (semn ca apartine tribului), si pentru ca i-am zambit, mi-a bagat o bomboana in gura. Nu ma asteptam. M-am scotocit in geanta sa ii dau ceva, si am gasit un sapun de la hotel. Cand l-a vazut, mi-a umplut mana de bomboane. Foarte draguta!

Rar am primit ceva, aici, in Africa, inainte sa ofer eu ceva.

In piata, aceeasi atmosfera draguta: zumzet mult, cafea, tutun, piele, fructe, miere si tot felul de margele.

Dupa noi, evident, se tineau niste copii care ne aratau una, alta, si ne dadeau oricum mai multe informatii decat asa-zisul ghid.

La final, pentru ca nu avea ce altceva sa le dam, am impartit in stanga si in dreapta servetele umede si parfumate cu actiune contra tantarilor. Pentru asta am primit de la un baietel o bratara de margele. O! Doua cadouri intr-o singura zi!

Apoi am plecat spre Konso, unde urma sa innoptam. Zericho avea un bot mama-mama. Ne-a zis ca a doua zi mergem, dupa ce vedem satele de langa Konso, direct catre Arba Minch. Adica inapoi de unde plecase cu cateva zile in urma, si unde nu mai aveam ce sa cautam.

El vrea, adica, sa avem doua zile doar pentru intoarcerea in Addis. Nu e corect! Calculand de maine, am mai avea trei zile de excursie, iar el vrea sa le manance pe toate pe drum! Ba mai mult, ne-a zis ca el are programul lui! Maine vor fi niste discutii nasoale. Foarte nasoale. Noi vrem sa ajungem si in Yabello, iar el nu!

Am stabilit de la inceput ca programul e flexibil, NU ca el are programul lui! In fine.

Dormim la un hotel despre care se zice ca e cel mai bun. Pentru 5 dolari avem un miros dubios in camera si o baie care nu functioneaza in niciunul din modurile in care ar trebui sa functioneze o baie.

Totul e pe baza de generator aici, care merge 5 minute, si apoi moare 20 de minute. Cina am luat-o la "hotel". Doar Tudor a mancat ceva - o omleta. Noi doua am zis "pas". Prea scarbos totul si prea multi nervi.

Am stat la lumina lumanarii meditand la situatia noastra. Macar berea era rece. :)

Ne-am mai amuzat atunci cand Tudor a intrebat de toaleta si i s-a oferit o Coca Cola, iar cand a facut, la final, gestul pentru nota (ca si cand scrii pe o foaie invizibila), a primit un pix. Deci cam asa ne intelegeam cu personalul. :)

Pentru maine avem multe de pus la punct. O sa fie discutii aprinse... pacat, ca e aniversarea noastra... [...]

Ziua 22 - 09.10.2008 (1/2)

2009-01-21T11:11:00.009+02:00

Zi foarte plina si plina de peripetii - cele mai multe nasoale!

Repede, de dimineata (06:30) am pornit spre Parcul National Mago sa ii vedem pe cei din tribul Mursi. Chiar inaintea noastra se aflau inca trei masini 4x4, pline ochi cu turisti francezi, zgomotosi si sforaiciosi (au fost vecini cu noi in campingul din Turmi si noaptea era simfonie). Media lor de varsta - 60.

Cu o noapte inainte turnase in ultimul hal (in viata mea nu cred ca am mai vazut si auzit asa o ploaie torentiala!), asa ca ne-am speriat ca nu vom putea intra in parc din cauza starii drumului, mai ales ca la un moment dat masina patina in noroiul moale mai ceva ca o sanie.

La intrarea in parc, toate masinile francezilor erau oprite si aliniate una in spatele celeilalte - furtuna daramase ditamai copacul de-a curmezisul drumului. Nu se putea trece.

Barbatii s-au opintit pret de vreo jumatate de ora sa rupa din cracile copacului ca sa putem trece.

Dupa asta i-am depasit pe branzomani, dar la scurt timp a inceput sa se auda un troncanit urat la masina noastra - se rupsese axul care tine unul din amortizoarele de pe spate, astfel incat amortizorul cu pricina se balanganea liber si nu-si mai facea treaba.

Acum a fost randul francezilor sa opreasca in spatele nostru. Soferii lor l-au ajutat pe al nostru, si au legat toata nebunia care zanganea CU SFOARA!! Doar e Africa.. si totul merge aici improvizat!

Cand am ajuns la Mursi, care erau 3 sate mici relativ apropiate, am cautat sa-l gasim pe acela in care nu erau francezi. Lucrurile au mers mai bine decat ne-am asteptat. Paznicul inarmat al parcului, care ne insotea, ne-a fost de un real folos: cunostea limba lor si ne-a ajutat sa negociem cu ei pentru poze.. si pentru niste bratari pe care le-am cumparat chiar de la mainile lor. La fel - discurile acelea pentru buze si urechi, ca doar de-aia sunt faimosi Mursi.

A fost nevoie de ceva lamuriri in privinta blitului telecomandat pe care l-a folosit Tudor pentru portrete. Ei credeau ca e un alt aparat foto.. si ne cereau dublu, dar paznicul le-a explicat ca e doar "lumina".

La prima poza - cu trei fete topless - blitul nu s-a declansat din prima si a trebuit sa mai facem una, ne asteptam sa ne ceara bani de doua ori, dar cumva, intelesesera ca nu iese poza decat daca e "lumina".

In sensul asta aici nu e ca la alte triburi. Aici dai doi biri si apesi o singura data pe declansator. Nu merge cu mismasuri. Sunt foarte perspicace si au pusti.

A fost foarte ok: am ras cu ei, am glumit, o femeie insarcinata mi-a cerut 4 biri, desi stabilisem 2, pentru ca mi-a arat catre burta ei, adica se taxeaza si copilul ne-nascut. Ne-am harjonit, dar a inteles ca primeste doar 2.

Apoi doi tipi cu Kalashnikov-uri, pe care ii tot pozaseram, au zis ca ne lasa sa le facem o poza gratis. La superoferta! Dar dupa aia ne-au cerut bani. :)

Asta e.. cu ei n-a mers!

(to be continued...)

Ziua 21 - 08.10.2008

2009-01-16T16:16:00.006+02:00

Astazi am plecat spre Jinka. De aici - in Parcul National Mago, si mai incolo catre triburile Mursi. Aveam nevoie de bani rapid, si bine ca am reusit sa gasim o banca sa schimbam.

Cel mai important: am reusit sa bem primul Macchiato dupa 3 zile, plus am baut si suc natural de fructe proaspat stoarse: mango cu avocado si apoi banane cu papaya. Absolut delicios!

Am reusit sa luam legatura si cu mamele.

Jinka e un oras destul de mic, dar destul de mare ca sa aiba o pista de avion! Serios! E chiar in mijlocul strazii principale din oras, si e mai mult un fel de pajiste. Acum nu mai este in uz, mai ales pentru ca era foarte greu sa goneasca toate vacile si caprele care pasteau pe pista, cand trebuia sa aterizeze un avion.

Maine plecam spre Mago, si triburile Mursi, iar soferul nostru, Zericho ne-a pus in tema: preturile s-au schimbat, asa ca ne va costa 281 de biri de persoana. Enorm!

Ziua 20 - 07.10.2008

2009-01-04T12:09:00.010+02:00

Si astazi a fost excelent! :) De dimineata am pornit spre Karo, sa vedem si tribul de acolo si pot spune ca ce am vazut acolo ne-a placut cel mai mult de pana acum. Pentru masina am platit 100 de biri, iar intrarea propriuzisa in trib - 50. Dar a meritat toti banii. Tribul Karo este renumit pentru complexitatea si frumusetea picturilor corporale, desi cand am ajuns noi, nu erau prea multi "desenati". Ne-am invartit o vreme pe acolo, pentru ca am asteptat un grup de turisti care venise inaintea noastra, sa termine si sa plece. Ne-au invitat apoi in satuc, dar a fost total diferit de ceea ce ne asteptam.

Nu s-au aliniat sa fie alesi, nu au tras de noi, nu au tipat.. nimic. In sat erau numai femei si copii (barbatii erau probabil cu vitele la pascut) si cei mai multi isi vedeau de ale lor (faceau mancare.. macinau faina, etc.) E posibil sa o fi facut pentru turisti, dar nu cred ca sunt asa buni actori. Oricum, macar nu se uitau fix in camera si nu pozau. E drept, cereau 2 biri pe poza, dar la asta ne asteptam deja. Copiii mici costau doar 1 bir. Sa ii pozezi, desigur.

Ne-am plimbat prin sat, Tudor a facut poze dragute, iar copiii s-au tinut dupa noi tot timpul, dar nu la modul agresiv. M-au tinut de maini, au ras de cerceii mei, mi-au cerut esarfa, tricoul, si pentru prima data, s-au arata curiosi si de ce am pe sub tricou, desi nu poti spune ca nu au mai vazut in viata lor...

Pe nemtoaica chiar au pipait-o! :) Unei femei i-am dat un sapun (din ala mic de la hotel) - e o necesitate scumpa pentru ei.. si femeile chiar intreaba daca ai sa le dai. La schimb, ne-a invitat in coliba ei unde gatea, si ne-a invitat chiar sa gustam. Am refuzat politicos. Doarme pe jos pe o piele de vaca, iar cand e frig se acopera cu o paturica. Nu simte niciodata confort, nu se afunda niciodata intr-un fotoliu sau pat moale.. A fost foarte draguta.

Copiii aveau cu ei un pui de caprioara pitic (dik-dik), pe care-l tot carau si smuceau. Saracul era tare spariat si am vrut sa-l cumparam de la ei ca sa ii dam drumul, dar au disparut cu caprioara inainte sa facem tranzactia.

Ne-a placut mult ca am putut sa ne plimbam prin trib aproape nestingheriti. Apoi ne-am grabit sa prindem targul din Dimeka, care e foarte aproape de tabara noastra.

Aceiasi Hammer isi expuneau marfa, doar ca aici nu mai exista zona cu suveniruri.. semn ca era un targ mai putin frecventat de turisti.

Unii vin de la zeci de kilometri distanta pentru targ. Si vin pe jos. Fac si cate o zi jumate. Acum am inteles de ce cara mereu dupa ei acele mici scaunele/perna. Clar ca au nevoie de cateva ore de odihna cand merg asa de mult.. fie stand in fund, fie culcati.

De la o fetita Karo am cumparat o bratara tare draguta: margele marunte si o margica mare care pare a fi un os slefuit, si rotund. Am intrebat-o ce e, dar ea tot zicea "Karo, Karo".. adica, cum ar veni, ca e de la ea din trib.

Seara am cinat cu un cuplu de francezi (Loretta si Pierre). Foarte draguti oamenii. Sunt pentru a 7-a oara in Etiopia si au acelasi sofer de 5 ani. Ne-au dat o gramada de amanunte despre Etiopia, oamenii de aici si triburi. Ne-au avertizat in privinta celor din tribul Mursi, care sunt foarte reci, au niste taxe de intrare de te indoaie si iti numara de cate ori apesi pe butonul de la camera ca sa iti ceara bani pe fiecare click.

Sunt salbatici si cica nu e bine sa ii superi. Cred si io! Am aflat de la acelasi cuplu cum e cu saritul taurilor - traditie a tribului Hamer. Este un ritual de trecere a baietilor, prin care dovedesc ca sunt pregatiti sa se insoare si sa aiba o familie.

E o ceremonie care dureaza toata ziua, si unde sunt aliniati niste tauri, iar baiatul ales, se dezbraca complet si trebuie sa paseasca pe spinarile taurilor de 3 ori inainte si inapoi fara sa cada.

Femeile din familia lui sunt in tot acest timp biciuite pe spate, ca sa isi dovedeasca dragostea si sustinerea lor. Ele se mandresc apoi cu cicatricile adanci, ca simboluri ale iubirii lor.

Daca un baiat moare inainte sa fi trecut prin acest ritual, el nu beneficiaza nici macar de o inmormantare ca lumea. Si mai rau! Daca are un frate mai mic, care nici el nu a apucat sa treaca prin ritual, fratele cel mic isi pierde dreptul de a avea o familie.

Barbatii Hamer pot avea mai multe neveste, iar una costa cam 40-50 de vite. Prima nevasta este, evident, cea mai importanta, si poarta la gat un colier (un fel de zgarda metalica) care nu se mai da jos niciodata. De fapt este din metal si piele, si e acoperit cu un fel de lut rosu, acelasi pamant pe care il folosesc si la impodobirea parului.

Am observat ca se dau cu chestia asta peste tot, pe tot corpul, si cred ca ii protejeaza cumva, poate de soare (?).

Ziua 19 - 06.10.2008

2008-12-29T12:57:00.010+02:00

Am dormit excelent in cortul nostru, in campingul din Turmi. Toata noaptea s-au auzit in departare greieri, pasari ciudate si diverse zgomote salbatice. La 7 am pornit spre Omorate, foarte aproape de granita cu Kenya, motiv pentru care politia ne-a cerut pasapoartele.

Am oprit in Omorate unde am luat si micul dejun. Vis-a-vis, peste raul Omo se afla tribul Dassanech pa care l-am si vizitat dupa ce am mancat. Nemtoaica n-a vrut sa treaca raul. Noi da. Costa 40 de biri (4$) de persoana sa treci raul (dar asta am aflat abia dupa ce ne-am intors) si, normal, taxa de 50 de biri de intrare in trib. Raul se trecea cu o "barca" (jumatate de copac taiat longitudinal si scobit).

Raul e pamantiu si destul de infricosator pentru ca nu e limpede. Am mers cu emotii maxime: Tudor pentru intraga aparatura, eu pentru viata mea. N-am luat ghid cu noi, am mers pur si simplu, dar cei din Dassanech stiau prea bine cum merge treaba.

Dupa ce am dat mana cu seful tribului, care statea la un loc cu barbatii, am intrat in trib. Colibe mici de paie, si multe femei cu copii. Toti s-au aliniat dupa bunul obicei si asteptau sa fie alesi. Mi-a placut o femeie insarcinata. Arata foarte bine, era naturala si nu stia sa pozeze. Ne-ar placea sa avem poze cu ei facand diferite lucruri pe langa casa.. gen.. instantanee, nu doar sa stea in picioare si sa priveasca in aparat. E bine ca Tudor a reusit sa "fure" cateva poze, nu atat pentru ca nu a platit pentru ele, ci mai ales pentru ca nu au stiut ca sunt fotografiati, si pozele sunt mai naturale.

De cum intri in trib, toti copiii incearca sa te tina de mana, sau macar de cate un deget, si toti cer acelasi lucru: o poza! E foarte obositor si situatia e dificila. Nu ii poti impaca pe toti. Ar fi mult prea scump.

Ne-am intors la mal in siguranta, iar Tudor destul de multumit de poze. Cand sa plecam... SURPRIZA! Ne cereau inca 50 de biri, taxa pentru masina! Soferul tinea cu ei si degeaba am explicat ca masina NU a intrat in trib.. si ca deci nu aveam dece sa platim. Soferul a zis sa mergem la politie sa discutam acolo. Foarte bine! Am mers. Am zis aceeasi poveste: ca am dat 80 de biri pe barca, 50 de biri intrare in trib, iar masina a stat in sat. Nu a venit cu noi peste rau! Au vorbit intre ei in timp ce noi explicam, dupa care ne-au spus ca e pentru drum taxa. Pentru infrastructura, dar ca nu suntem obligati sa o platim.. La revedere atunci! Si am iesit pe usa! Asta mi-a dat asa o stare nasoala.. Chiar toti incearca sa te traga in piept!

Ne-am intors la Turmi unde era targ. A fost minunat! Atatea culori! Atatea lucruri de vanzare! Practic era targul celor din tribul Hamer, care are loc saptamanal in Turmi. Vindeau tot felul de mirodenii, tutun, cereale, capre, dar si nebunii pentru turisti - bratari, coliere, etc. Mi-am luat o piele de capra frumos impodobita cu margele, pe care cei din tribul Hamer o poarta in jurul braului ca pe o fusta. Destul de scump! Uri a negociat pentru mine (probabil pentru ca i-am dat cadou o cutie de creioane colorate ieri). A obtinut chiar un pret bun: de la 400 la 250 de biri. Mi-a zis ca lumea de aici nu-l prea "iubeste" (citez) pentru ca negociaza pentru turisti. Un vanzator chiar s-a luat de el ca cerea un pret prea mic.

Si aici se tin copiii dupa noi peste tot, dar ne-am obisnuit. Sunt foarte simpatici. Un tip i-a propus lui Tudor un schimb: sotia lui pentru mine :))) Asta dupa ce l-a intrebat daca nu cumva sunt sora lui, iar Tudor a zis ca sunt sotia.

Lume pestrita la targ. A! Si am vazut faimoasele sandale facute din anvelope uzate. Aici toti poarta asa ceva.

De mentionat: 2 fetite mi s-au urcat in cap, la propriu, si mi-au facut tot parul numai codite. M-a cam durut, dar m-am amuzat pentru ca parul meu e mult mai moale decat al lor, asa ca nu puteau face nod la capatul fiecarei codite. Erau asa de mirate! :)) Le-am ajutat cu niste elastic.

Ziua 18 - 05.10.2008

2008-12-18T13:13:00.010+02:00

Dimineata destul de tensionata. Pe Tudor il enerveaza la maximum XXXXXXX (pentru cei care au deschis televizoarele mai tarziu, XXXXXXX este colega noastra de calatorie, o nemtoaica din Munchen cu care impartim costurile inchirierii masinii de teren) - nu sunt pe aceeasi lungime de unda cand vine vorba de itinerariu, dar nici nu pun cartile pe masa sa stabileasca ceva. Tudor a zis ca el nu mai vorbeste despre asta, si ce hotaram noi doua cu soferul, asa ramane.

Programul s-a modificat putin din cauza ca in Turmi e zi de piata maine, lucru care se anunta spectaculos.
Dimineata am plecat cu barca si a fost tare placut. Am vazut doua grupuri de hipopotami, crocodili si sute de pasari. Soarele n-a iesit, dar atmosfera a fost minunata.

Cand sa ajungem la barca, masina n-a putut inainta. Era o maioneza de noroi si santuri din cauza ploii torentiale de aseara. Asa ca am decis sa o luam la picior pana la malul lacului. Era de mers vreo 10-15 minute prin padure. "Capitanul" era in fata, iar noi trei in sir indian in spate. Ne-a aratat in noroi urmele proaspete ale unei turme de hipopotami si cateva urme solitare de ghepard (ambele creaturi trecusera pe acolo inaintea noastra si ni s-a cam ridicat parul pe ceafa la gandul ca am putea da nas in nas cu vreuna).

Am uitat sa zic ca ieri am facut cunostinta cu prima noastra musca tse-tse. Soferul era de-a dreptul isteric cand intra cate una in masina. Zicea ca intepatura doare extrem de tare, plus ca te poti imbolnavi.. motiv pentru care de cate ori intra cate o astfel de musca in masina, iesea haos. Se dadea din maini, se deschideau geamuri si usi, masina se oprea.

Dupa excursia de o ora si ceva cu barca, am stabilit sa ne asezam undeva la o cafea cu soferul si sa punem la punct traseul. In 20 de minute eram intelesi, lucru care a mai detensionat atmosfera. Am inceput sa glumim.. e ok.

Incepem sa ne apropiem de triburi pentru ca la popasul la care am oprit am vazut cativa localnici foarte colorati, cu scoici, fuste de piele si tone de margele.

Cand XXXXXXX si-a pus aparatul la ochi au simtit imediat! S-au ridicat si si-au acoperit fetele. Aici pozele costa.

Ne-am intalnit colo, la popas, cu un cuplu de francezi care erau pentru a 5-a oara in Etiopia! Soferii nostri s-au sfatuit si au hotarat sa mergem - ca tot era in drum - si la tribul Arbore. Soferul ne-a zis sa stabilim cu ei dinainte pretul, apoi sa facem poze si sa nu lasam aparatul de la ochi, ca ne taxeaza iar.

Intrarea in trib a fost 50 de biri pentru masina, bani pe care ii ia seful tribului. Banii intra la el in buzunar, dar primesti o chitanta! Asta ne-a dat pe spate! Totul pare foarte oficial!

Cand am intrat, tot tribul a format un cerc in jurul celor doua masini. Fete dezbracate pana la brau, copii pictati pe fata si corp, impodobiti cu pene.. etc, toti asteptau sa alegem.

Am avut senzatia ca jucam cu totii intr-o parodie. Adica auzisem ca asa se procedeaza, dar nu-mi inchipuiam ca poate fi chiar asa! Bineinteles ca nici Tudor nici XXXXXXX nu indrazneau sa se duca (era ca si cand te aflai intr-un bordel unde trebuia sa iti alegi fetele), Iar soferul ii zorea - trebuia sa ajungem in aceeasi zi la Turmi.

Pana la urma au indraznit.. si atunci a inceput cu adevarat nebunia. Cum erau ei asa aliniati, au inceput sa se agite, sa ceara sa fie pozati, sa traga de tine, sa te apuce de maini si sa nu iti mai dea drumul. Eu am picat cred cel mai prost. Umblam dupa Tudor cu banii (ca sa ii platesc fotomodelele) iar localnicii or fi crezut ca sunt vreun om important. Accepta numai bancnote de 1 birr si doar cele relativ noi. Asa ca io fugeam la masina sa mai caut bancnote, veneam si plateam, ii aratam lui Tudor cate un posibil subiect sau pur si simplu ma uitam in jur. Foarte stresant ce s-a intamplat. Nu am rezistat mai mult de 10 minute, si asa va fi peste tot!

De cei din tribul Mursi se zice ca sunt foarte violenti si razboinici. Acolo o sa fie interesant.

Ajunsi in Turmi, ne-am instalat cortul in camping, si am mancat ceva in sat - am mers pe jos vreo 10 minute printr-un peisaj extraordinar.

Acolo ne-am intalnit cu Uri - un baietel de vreo 12 ani, care facea glume cu noi, vorbea bine engleza si era istet foc. Pentru varsta lui gandeste foarte matur. Se duce la scoala, dar o cam neglijeaza ca sa munceasca. Ne-a spus ca daca ai stomacul gol la scoala, nu te poti concentra. Trist.

Ziua 17 - 04.10.2008

2008-12-09T16:52:00.010+02:00

Am pornit spre Parcul National Nechisar.. tarziu, ca de obicei. Ceasul in Africa pare sa nu functioneze dupa aceleasi reguli: soferul intarzie, micul dejun intarzie.. etc.

Dupa ce am platit intrarile in parc, ne-am pus pe drum pe la 9. Parcul e absolut superb. De cum am intrat ne-a surprins vegetatia. Tot felul de flori, arbusti si cactusi. Sezonul ploios e pe sfarsite, asa ca e verde peste tot! E plin si de animale. Am vazut un fel de veverita, mai multe familii de babuini si cateva caprioare pitic. Sunt foarte ciudate - in primul rand din cauza marimii, dar au si un nas care seamana cu o mica trompa.

Am vazut si gazele, dar si cateva turme de zebre, care ne-au dat pe spate. Unele au stat chiar si la 3-4 metri de masina.

Am mers vreo 40 de kilometri pe niste stanci si rape pe unde nu am crezut ca poate vreo masina sa treaca. Toyota a putut.

Apoi am ajuns si la campiile parcului (Nechisar inseamna Campii Albe), denumite astfel, datorita aspectului tipic de savana.. cu iarba uscata, arsa de soare.

De deasupra imaginea a fost superba: cu cele doua lacuri uriase care strajuiesc intrarea in parc - Abaya pe de-o parte, rosiatic si tulbure, Chamo in partea cealalta, ireal de limpede si de albastru.

Ne-am plimbat pana pe la 14 prin parc, apoi am luat-o inapoi.

Ne-am dus la masa, la pranz, si i-am zis soferului sa ne ia la ora 15. Asta cred ca l-a luat prin surprindere.. se astepta probabil sa vina iar la masa pe post de invitat.

Dupa masa am vrut sa vedem locul faimos unde cica se aduna zeci de crocodili pe malul lacului sa stea la soare. In ghidul nostru scria ca se poate ajunge si cu masina si cu barca. Am zis sa incercam cu masina, daca tot o platim. El o tinea una si buna ca nu se poate. Noi ca se poate. Pana la urma, la centrul de informare turistica ni s-a zis ca exista drum, dar ca e inchis. La naiba!

Soferul mi s-a parut ca avea asa o atitudine.. Ne-a dus la unu cu barci de inchiriat (prieten de-al lui probabil) care ne cerea 450 de biri (45 de dolari) pentru o ora jumate. Prea mult! Am gasit un altul care cerea 300. Era deja 4 dupa-amiaza. L-am luat pe "capitan" si am pornit spre lac. Batea un vant.. Ne-am asezat frumos in barca, ne-am scos aparatele foto, baietii au montat motorul si au inceput sa impinga ambarcatiunea ca sa trecem de zona de mal unde erau balarii si nu se putea da drumul la motor.

Si atunci a inceput filmul cu prosti. Baietii impingeau pe o parte, vantul ne sucea si ne impingea inapoi pe partea cealalta. Abia reusisem sa ne desprindem un pic, cand un tip cu o arma (paznicul parcului) ne-a intors inapoi ca sa vada chitanta ca am platit intrarea in parc de dimineata. Apoi inapoi la heirupism! N-a fost chip. Dupa 10-15 minute ne-am dat jos. Ramane pe maine dimineata, desi asta ne cam incurca planurile. Vedem..

Seara am mancat toti trei, iar restaurantul, si tot orasul de altfel a ramas brusc in bezna. Pana de curent. Ceva obisnuit pe aici, dar prima noastra pana. Aveam lanterne. Cand sa plecam spre hotel, pe intuneric, a inceput o ploaie torentiala ca in filme, cu tunete si fulgere! Am ajuns fleasca la hotel. Poate ca e mai bine ca ploua acum, ca poate maine va fi senin si soare.. astfel crocodilii si hipopotamii vor iesi la soare sa se incalzeasca.

Ziua 16 - 03.10.2008

2008-12-05T12:38:00.006+02:00

La 7 dimineata am intalnit-o pe XXXXXX: blonda, inalta ca o nemtoaica, la vreo 35 de ani (?!). Mi-a placut de ea la prima vedere. Am ras si ne-am povestit peripetiile de pana atunci. Desi trebuia sa plecam la 7:30, cu tot cu schimbat bani (care la banca dureaza o vesnicie), cu facut rost de bani marunti (bancnote de 1 birr - foarte utile in sud) - ne-am urnit pe la 10:30. Drumul a fost foarte placut: asfalt dar si ceva off-road. Acelasi peisaj minunat.

Soferul, masina si peisajul

Tea cu localnici si alti turisti

XXXXXX e un pic ciudatica: nu pare sa manance nimic. Niciodata. Cu atat mai putin mancare etiopiana. Nici nu vrea sa incerce. E vegetariana.

Stie ca in Africa se negociaza mult, dar uneori exagereaza. Vrea sa obtina tot timpul un pret mai bun. Nu e o strategie rea, dar uneori nu merge, iar uneori e chiar ridicol, cand e vorba de banane de un bir.

Noi am mancat seara cu soferul. Tudor a tinut sa-i faca cinste din nou, dupa ce tot noi platisem si la pranz, lucru care a nascut controverse. Tudor m-a acuzat ca m-am aliat cu XXXXXXX.. si avea dreptate. Treaba trebuia discutata in particular.. dar nici el nu m-a consultat cand a hotarat sa ii faca cinste de fiecare data. Tipu' pare acum ca s-a invatat.. vedem cum facem maine..

Lucruri notabile astazi: am mancat acel porrige care se face din tulpina frunzelor de banan fals. Nu are absolut nici un gust, dar soferul zice ca tine de foame. XXXXXX nu a vrut sa guste.. evident!

In plus, tot azi am invatat sa deosebesc bananii adevarati de cei falsi. E destul de simplu: cei adevarati au tulpina mai subtire, desi frunzele sunt identice.

Ziua 15 - 02.10.2008

2008-12-02T14:54:00.015+02:00

Zi plina astazi - ne-am trezit, si pe la 10:30 eram deja in Merkato. Soferul care ne-a dus se plangea ca e tot timpul aglomerat si ca nu intelege de ce toti turistii merg aici. Eh, probleme de localnic..

In Merkato eram iar in aer.. e clar! Daca nu cunosti zona, esti pierdut. Am incercat degeaba sa gasim iar zona cu oale de cafea si condimente. Parca intrase in pamant.

Am intalnit in schimb un mosulica tare dragut (Sheriff s-a prezentat) care ne-a dus printr-o zona a pietii despre care nici nu stiam ca exista: piata de condimente (cu randuri intregi din cele mai diverse mirodenii - ocazie cu care am aflat ca exista totusi diferente intre tamaia care se arde la cafea si cea de biserica), piata de cosuri si impletituri, piata de piele (unde daca vroiai ti se putea face pe loc un toc de cutit, sau mai stiu io ce minuni iti treceau prin cap).

Sheriff a fost foarte dragut. S-a tocmit pentru noi la cafea (am cumparat cafea verde, neprajita) si la un magazin de cosuri. Asta da Merkato! Chestii traditionale, facute manual, nu chinezarii de doi bani! Ne-a placut mult.

Cu Sheriff am baut o cola dupa aia. Ne-a zis ca are si el un magazin de suveniruri micut, dar nu a zis "Hai la mine, sa vedeti ce am!". Om chiar de treaba! Nu mai spun, ca insotiti de un localnic, Tudor a avut mana "mai libera" sa faca poze.

Dupa pranz am mers la Muzeul National si Muzeul Etnologic (care se afla chiar in campusul Universitatii din Addis). Am vazut-o pe Lucy (cel mai vechi stramos al nostru care are 3,3 milioane de ani - un schelet micut de vreo 110 cm, intact in proportie de 40%), unelte, bijuterii, si am aflat mai multe despre stilul de viata al etiopienilor.

Mai mult, am vazut ciar si dormitorul imparatului Haile Selassie - plus baia personala! Incredibil! Foarte mare, cu marmura italiana si robinetarie Porcher - o scumpeala de firma frantuzeasca. Intotdeauna mi-am dorit sa vad unde merge singur imparatul (adica o buda imparateasca). Foarte misto! Pacat ca nu era voie sa facem poze... :(((

Am vazut si dormitorul imparatesei plus baia ei.. nu am inteles de ce dormeau separat..

Spre seara ne-am intalnit cu Samuel, i-am dat jumatate din bani (600$), am facut cunostinta cu soferul cu care ne vom petrece 10 zile (un tip destul de simpatic, care vorbeste engleza). Si mai important, am vazut masina (o Toyota LandCruiser 4x4, mare, alba, impecabila!)

Daca ne facusem probleme in privinta ei.. acum nu mai e cazul.

In noaptea asta vine si XXXXXXX , iar la 7 dimineata luam micul dejun. La 7:30 pornim spre sud!

Ziua 14 - 01.10.2008

2008-11-28T12:00:00.009+02:00

(dictat de Tudor)

Azi m-am trezit la 08:30 (Tea se trezise deja de o ora si rupea Solitaire-ul pe laptop). Am luat micul dejun la hostel langa niste nemtoaice dubioase si apoi am plecat sa schimbam bani.

Nu puteam merge in Merkato fara bani, dar schimbatul s-a dovedit a fi mai dificil decat am anticipat. Nu o sa intru in detalii, cert e ca pe la 11 am ajuns in Merkato.

Zgomotul si forfota acestui loc te izbesc ca o palma. Nu stiam nici in care parte ne aflam, nici in care parte vrem sa mergem. Felul in care sunt ordonate magazinele, aminteste un pic de un complex gen Europa, insa mult mai murdar si mai haotic.

Pantofi, tesaturi, mirodenii, bijuterii - si asta doar la o prima vedere. Aici, ca in orice piata, negocierea este "sine-qua-non". Tea, evident, ca de rusine si de jena mi-a stricat toate negocierile. Parca tinea cu vanzatorii!!

Am cumparat cateva cicârâcuri ® (cuvantul ii apartine acum lui Tudor, dupa dure negocieri) si ne-am invartit "Brownian" prin zona. Nu ne ramane de facut decat sa revenim si maine pentru a descoperi comori ascunse in colturile neumblate ale Merkato-ului.

Merita sa zabovim un pic la raionul de mirodenii. Foarte similar cu pietele din Cambodgia, si cu o puternica amprenta traditionala, aici puteai gasi inedita "branza" de banan fals.

(Am aflat ulterior: bananul fals este un copac aparte care se numeste Enset si care seamana perfect cu bananul. Din tulpina frunzelor masive se extrage pulpa care este pusa la macerat in pamant chiar si un an. Apoi ea are aspect si consistenta de branza. Pusa la cuptor se obtine un fel de lipie, care e mancarea saracului in Etiopia).

In acest loc nu este neobisnuit sa vezi femei spalandu-se pe dinti, sau pe picioare, printre mormanele de legume si fructe.

Aceasta imagine imi aduce aminte de cum se vindea pestele in Cambodgia. Apropo de asta, destul de ciudat, pana acum nu am vazut peste de vanzare in Etiopia. Dar ma pierd in detalii.

Motivul pentru care am zabovit la aceasta parte a pietii este ca in rest, un procent coplesitor din produse, provine din Marea China. (In toate orasele exista o piata denumita popular "Taiwan Market" - din motive lesne de inteles.)

Cand ni s-a facut foame, am facut cale intoarsa si ne-am rasfatat cu un pranz 100% faranji (adica european) la Hotel Atlas.

Digestia a fost inlesnita de ghidusiile lui Simoni, in timp ce savuram o cafea la Cozy Place.

A urmat internet, plimbare prin zona, cina si cazarea.

Ziua 13 - 30.09.2008

2008-11-25T11:24:00.007+02:00

Micul dejun l-am luat in curtea hotelului: clatite, ciocolata, gemuri.. o nebunie! Ne-am jucat si cu Simoni (care, a propos, ma iubeste - i-am dat doua bucati de banana!) si apoi am luat-o la picior prin oras. Aproape l-am batut pe jos (centrul cel putin). Am cautat o banca sa schimbam niste bani - surpriza! - e nu-stiu-ce sarbatoare musulmana (cred ca finalul Ramadanului, dar nu suntem siguri) si e totul inchis!!! Mai avem doar 20 de biri in buzunar.

Ne-am asezat la o terasa (Yeshi Buna) unde am baut cea mai amara cafea din lume! Tudor tremura deja. A cerut lapte, si se gandea serios sa puna si niste apa in ea. Ne era rusine.. ne gandeam ca o sa zica lumea ca suntem tampiti. Pana la urma am baut-o ca pe o doctorie. :)))

Pentru pranz, ne-am intors la hotel, unde ne-am intalnit cu ghidul nostru pentru sud - Samuel si am stabilit ultimele detalii pentru partea a doua a excursiei noastre.

Treaba sta cam asa: masina 4x4 Toyota Landcruiser, cu sofer platit, cu benzina inclusa si cu apa potabila inclusa - 120 de dolari/zi. Jumatate inainte, jumatate dupa.

Mai tarziu iar a inceput o ploaie torentiala "a la Addis" si n-am avut incotro decat sa ne retragem in camera la un film.

Seara iar am mers la pizza, iar tipul care ne-a servit ne-a ajutat sa cumparam de la un vanzator ambulant "Colgate local". Este vorba de niste bete din nu-stiu-ce lemn care sunt decojite la un capat si le bagi in gura si le mesteci. Capatul mestecat e foarte fibros si dupa un timp lemnul "infloreste" si devine ca o periuta. Toti localnicii le folosesc.

Ne-am stors capul sa inventam un slogan pentru asa un produs. Ne-a iesit doar: "WOODBRUSH - Nature's Toothbrush" sau mai slabul "It cleans your teeth, and you can make fire with it.." :)

Mi-a placut azi in oras. Am mers mult pe jos si am vazut o alta parte a orasului - mai curata, cu ambasade, magazine (nelipsitele de mobila) si tarabe cu fructe si alte nebunii - de la instalatii sanitare la recipiente pentru cafea.

La Cozy Place stam in camera nr. 6 care se numeste "Christine" - dupa numele primului turist care s-a cazat aici.

Ce ma deranjeaza e ca in fiecare zi ma trezesc cu ciupituri noi si numai pe picioare. Clar nu sunt tantari, ca picioarele stau adanc bagate in sacul de dormit.

Sigur am luat purici de la dragul de Ibrahim, de la UNHCR! Camera in care am dormit clar avea puricosi, mai ales ca Tudor care a dormit 2 nopti afara, in cort, nu are asa musafiri!

Maine ne inarmam cu rabdare si ne scoatem mastile de turisti fraieri - mergem in MERCATO - pare-se cea mai mare piata in aer liber din toata Africa...

Ziua 12 - 29.09.2008

2008-11-23T19:43:00.009+02:00

Azi a fost zi de drum. Abia la 11 am plecat spre Addis, (Bisrat avea de lucru.. asa ca...) iar linia de sosire am trecut-o pe la 8 seara. Pe drum am citit, iar Tudor a dormit.

Alex, prietenul lui Bisrat, care a tot mers cu noi ne-a dat de inteles ca ar vrea sa mearga cu noi in Omo Valley. Mie mi se pare cam inghesuiala 3 oameni pe bancheta din spate – eu, XXXXXXX si acum si Alex). Vedem...

Seara am ajuns la Cozy Place (un hotel pe care il tine un neamt). Bine ca am sunat in avans sa facem rezervari, ca era plin!
120 de biri e camera si e de departe cea mai draguta. Predomina bambusul si e un loc tare primitor. Baia e chiar vis-a-vis de camera noastra, si e foarte curata cu dus si apa calda. Are cheie, deci totul e perfect.
Geamul nostru da chiar catre barul din curte, asa ca m-am gandit ca de dimineata pot bate in geam sa cer 2 cafele. :))
Curtea e foarte intima si are si doua maimute. Cea mai mica – Simoni – tremura de frig spre seara si a adormit sub o haina.
De mancat am mancat la o pizzerie de langa hostel. In sfarsit o pizzerie buna si fara iuteli!

Cel mai important lucru insa e ca am vorbit cu mama! Am adormit la un film la laptop. Cu Tudor.

Ziua 11 - 28.09.2008

2008-11-20T14:38:00.005+02:00

Azi e zi de voie in Dire Dawa. Nu avem nimic pregatit, nimic planuit, asa ca incepe sa semene a concediu. :))

Am luat micul dejun la hotel si ne-am propus sa batem orasul, si mai ales sa mancam ceva ne-picant, ne-iute, ne-nimic... sa mancam ceva ca la noi acasa. Dupa mic dejun, caldura ne-a topit si ne-am retras in camera. Eu tot nu am apucat sa vorbesc cu mama de o saptamana, iar asta ma deprima teribil.

Pana la urma ne-am hotarat sa ne urnim si am pornit prin oras, sa cautam centrul. Ne-am urcat intr-un cicârâc indian (o tricicleta motorizata si acoperita) si contra 5 biri am ajuns: terase multe si pline (ca doar e duminica), ceva magazine si un TELE-CENTER! Puteam da chiar si telefoane internationale... si cu toate astea, numarul mamei imi dadea tot timpul ocupat.

Ne-am mai omorat timpul la internet, apoi la o terasa si apoi sa mancam de pranz. Eu am ales salata de ton (am zis ca nu are cum sa fie picanta) iar Tudor, din aceleasi motive - burger cu cartofi prajiti. Salata mea a fost PLINA de piper si ardei iute (pe care din fericire l-am putut alege, dar care si-a lasat toata iuteala in salata), iar burgerii lui Tudor, la fel, aveau ardei si mustar iute.

A venit apoi siesta, in hotel la TV. Tudor a citit, eu am motait. Relaxant si placut.

Apoi pe la 5, pensionarii s-au urnit din nou... de data asta.. asa aveam chef de ceva dulce!

NOTA: Etiopienii nu au nici un fel de desert traditional. Nimic dulce!!

Tudor a avut cea mai buna idee - sa mergem la restaurantul hotelului de 4 stele abia deschis vis-a-vis de hotelul nostru ieftin.

Eu, mai fraiera, imi faceam griji ca o sa fie preturile prea mari si o sa plecam cu coada intre picioare. Mi-am facut prea multe ganduri. Ne-am simtit minunat si am mancat ca porcii! Pentru 180 de biri, am avut file de peste cu cartofi prajiti, cordon bleu cu cartofi natur, o cola, un suc natural de portocale, doua cafele cu lapte, doua salate de fructe si o delicioasa crema de zahar ars.

Mancarea a fost asa de buna si asa de... ne-iute, ca la inceput m-am temut ca nu ii simt gustul. Chiar ne-am simtit ca in concediu astazi! Maine plecam inapoi spre Addis.

P.S. Daca puteti sa credeti, azi nu am facut nici o poza.. Sa fie cu iertare...

Ziua 10 - 27.09.2008

2008-11-19T15:21:00.007+02:00

Ne-am inceput ziua in Jijiga ca si ieri, la London Cafe. Dupa care am pornit spre Harar in jurul orei 8.

NOTA: Am aflat ulterior ca la ora 10 in Jijiga a fost detonata o bomba la un hotel din centru care a ucis 6 oameni si a ranit inca 23. Guvernul da vina pe separatistii ONLF. Am scapat si de data asta.

Drumul spre Harar nu e asfaltat inca, dar e in lucru. Oricum, peisajul ne-a impresionat din nou! Am reusut sa fotografiem si faimoasa piatra care sfideaza legile fizicii si sta vertical pe o stanca imensa, desi pare ca se mai tine intr-un fir de ata.

Harar e cel mai vechi oras din Etiopia (are o mie si mai bine de ani) si are un centru vechi care arata ca o cetate: cu ziduri inalte si stradute foarte stramte. Multe ziduri sunt vopsite in turcoaz.

Orasul e cat se poate de turistic - s-a tinut unul dupa noi care a facut pe ghidul. Cerea 150 de biri pentru 2 ore! Ha! Orcum nu stateam atat, si io personal nu aveam chef de el. Vroiam sa ma plimb doar cu Tudor pe cateva stradute si atat. Recunosc, am facut o scena. Ala ne vindea chftele de genul: "Musulmanii acum postesc asa ca dorm toata ziua!" Sa mori tu!? Cacaturi pe care deja le stiam. Ma rog.. ne-a aratat muzeul orasului si casa unde a locuit de mult Arthur Rimbaud. O casa mare si frumoasa. Ne-am fatait dupa boul ala vreo 15 minute.

In piata musulmana am ajuns in zona macelariilor. Acolo unu' ciopartea un cap de camila, si unu' de vaca. Muste cat cuprinde. Asa de scarbos ni s-a parut, incat, daca am avut vreodata de gand sa incercam carnea de camila.. acu' s-a dus tot!

Ne-a dus soferul la masa la un local foarte dragut. As zice chiar cel mai dragut de pana acum. Foarte traditional si placut ca atmosfera. El a mancat mancare traditionala de sarbatori (era inca sarbatoarea crucii la ortodocsi) - adica injera si carne cruda tocata. Bleah!

Tudor, conform obiceiului a mancat "Tibs". Eu - salata de ton. Mai iau o pauza de la atata carnaret de capra.

In Dire Dawa ne-am despartit de soferul cu care am petrecut atatea zile. Avem telefonul lui, si daca mai ajungem in zona.. il sunam. Sau daca vreun prieten vine vreodata aici, o sa aiba un sofer pe cinste.

In holul aceluiasi Hotel Ras, am dat de... Bisrat! (tipul dubios care ne adusese cu masina lui din Addis). Ne facuse rezervare la acelasi hotel si la aceeasi camera cu apa calda!!

El avea de lucru aici, si am stabilit sa ne vedem la cina.

Maine sau poimaine plecam spre Addis.

Am spalat la hotel ce rufe murdare mai aveam, iar Tudor a adormit (probabil de la crengutele de Khat pe care i le-a dat soferul sa le rontaie in masina :))) Nu stiu de ce i se zice energizant. E clar ca pentru Tudor efectul e exact invers.

Pe la 18.00 am luat-o la picior sa vedem imprejurimile si ne-am oprit la o terasa colorata, cu muzica tare si oameni multi.

Am zis sa mancam acolo de seara, intrucat planurile cu Bisrat nu ne-au iesit. Evident ca meniul era exclusiv in Amharica, iar domnisoara care ne servea nu vorbea o boaba de engleza. Am cerut spaghete - cuvant international, se pare. Si astea erau picante, iar stomacul meu se resimte. La fel si Tudor. Mi-e dor de o salata cu branza, iar Tudor se jura ca ar da 70$ pe un Fagaras.

Ziua 9 - 26.09.2008

2008-11-17T11:14:00.006+02:00

Fiind un hotel somalez si pentru ca este Ramadan, micul dejun nu se serveste. Nici o problema! Ne-a dus soferul la "London Caffe" - o cafenea unde sta unu' cu detector de metale la intrare, si unde am baut un minunat Macchiato cu o felie de chec de lamaie. Miiiam! Sincer, imi era dor de un asemenea mic dejun. La intrarea in cafenea, ne-am intalnit cu batranelul dragut din Kebribeyah. si am stabilit cu el sa ne vedem la cina.

Drumul catre Sheder e doar piatra si praf batatorit. Masina noastra are cam 16 ani si rezista. E o minune!

Ajunsi la Sheder, am asteptat 4 ore!!! Toata lumea se mocaia, asteptau telefoane de confirmare, nu era cine sa mearga cu noi pe teren.. toti erau prin sedinte.. etc. E Africa si e clar ca nu trebuie sa iti faci planuri.

Intre timp am mancat de pranz acolo (injera cu sos iute si cu fasole). Bun si asta. In astea 4 ore am tot stat la discutii cu un reprezentant ARRA de acolo, care era mai rasarit un pic si avea un chef de vorba ceva de speriat. A fost ok o ora.. doua.. dar noi venisem cu o treaba acolo!

Dupa 4 ore ne-am urnit. Tabara, care a fost deschisa de doar jumatate de an, numara aproape 6000 de locuitori. Mi s-a parut mult mai bine organizata si structurata.

Pe drumul de intoarcere nu m-am simtit bine deloc. Crampele la stomac, plus acelasi drum cu hurducaieli, m-au omorat. Cum am intrat in camera de hotel, am vizitat WC-ul. Sigur e de la fasolea de la pranz! Noroc ca n-a fost cine stie ce, pentru ca seara aveam intalnire la cina cu Ato Gashaw (batranelul cel dragut). Am mers la un restaurant foarte dragut. Pentru ca era Meskel (o mare sarbatoare ortodoxa aici - sarbatoarea crucii) totul era aranjat foarte dragut.

Pe banci - piei de capra, mese mici de lemn masiv si pereti impodobiti cu tot felul de obiecte traditionale. Totul se intampla in aer liber, in curtea din spate a restaurantului. Intr-un fel de foisor, tot acolo, statea o fata intr-o rochie traditionala de bumbac brodata manual, care ardea tamaie si prajea cafea. Minunat!

Am stat de vorba cateva ore. Gashaw e foarte placut. Vorbeste bine engleza, cunoaste foarte multe si e mandru ca e etiopian.

.....

NOTA: Aici fetele sunt botezate in a 80-a zi de viata, si ziua aceea se numeste CRISTINA! :)

.....

Gashaw nu ne-a lasat sub nici o forma sa platim (ce urat, desi noi il invitasem), dar am stabilit sa ne vedem in Addis si atunci ne luam revansa.

Maine plecam din Jijiga, ne oprim putin in Harar sa vizitam orasul vechi, apoi mergem spre Dire Dawa.

Ziua 8 - 25.09.2008

2008-11-13T11:19:00.006+02:00

Una peste alta, azi a fost o zi destul de "light". E si ultima in Kebribeyah. Tudor a mai vrut o serie de poze de la centrele de colectare a apei din tabara si nu am uitat nici de piata locala. Aici am vrut neaparat sa-mi iau o rochie, asa cum poarta musulmanele de aici.

Uagaia a fost foarte dragut si a mers cu noi. Mi-am ales materialul, iar in trei minute mi-au si cusut-o, acolo, pe loc. Cu ocazia asta mi-am luat si o esarfa mare, cu care se acopera capul. E din lana subtire si e placuta la atingere. In total - 10$. Am luat si cateva suveniruri din piele de la scoala de meserii unde invata refugiatii, apoi l-am invitat pe Uagaia la pranz, si gata!

Eram pe picior de plecare cand cei de la ARRA ne-au spus ca ne vor la o sedinta (debriefing) unde sa le prezentam ce am vazut, ce am facut si ce am inteles in aceste trei zile. NU ne asteptam la asta, dar era, pana la urma, ceva normal.

Dupa asta am plecat la Jijiga. Ne-am cazat la alt hotel decat Adom (unde iesise circ). Ii zice Bade Hotel si e somalez. Deci intre 6 dimineata si 6 seara nu putem manca nimic acolo. In schimb pentru 100 de biri pe noapte am primit doua paturi.. baie in camera, balcon, un birou, TV cu CNN, BBC si un post de filme. Peste toate - o toaleta normala pe care te poti aseza. (cu o tona de hartie, dar te poti aseza!) Maruntisurile astea par, dupa cinci zile de nespalare, un lux.

Evident, la dus, apa era rece, dar n-a mai contat. Ne-am spalat, ne-am uitat la doua-trei filme bune la TV si ne-am culcat linistiti. Maine mergem in a doua tabara de refugiati - la Sheder.

Ziua 7 - 24.09.2008

2008-11-10T15:54:00.018+02:00

Dimineata am mers, conform bunului nostru obicei, cu Ibrahim si soferul la micul dejun. Desi se posteste (ca suntem in plin Ramadan), Ibrahim nu pare sa dea doi bani pe asta. Mananca bine, doarme mult, iar seara petrece cu prietenii cu mult Khat si vorbarie (ca aseara). Ne place de el. Si ne ajuta mai mult decat ne-am fi asteptat.

De data asta am platit noi - 4 persoane cu mancare si ceai - 27 de biri (nici 3$!).

Soferul nostru a venit si am mers la piata locala unde stiam ca exista refugiati care au mici afaceri acolo. Din pacate, pentru ca este post si lumea doarme mult, ora 9 dimineata pare sa fie prea devreme pentru ei. Mergem mai pe dupa-amiaza.

Reprezentantul ARRA, care ne insotea, ne-a propus sa mergem la targul de animale. Acolo lumea forfotea. Interesant aici este ca pretul nu se striga. Vanzatorul si cumparatorul se iau de mana si in functie de cate degete isi apuca si la a cata falanga - ala e pretul. O camila costa 5000 de biri (500$). E foarte scumpa, motiv pentru care nici oferta nu este mare. O vaca e 1500 de biri, iar o capra si mai putin.

Apoi am mers la o scoala vocationala, care ii invata pe refugiati meserii dupa primele 8-10 clase, pentru a-si putea gasi mai usor un job. Invata sa devina electricieni, sa lucreze in piele si sa vopseasca textile.

Pentru ca ni s-a terminat creditul la mobil, am dat o fuga pana la centrul medical. Doctorul nu era acolo, dar asistenta ne-a spus ca tocmai avea loc o nastere. Pana cand asistenta a obtinut ok-ul la telefon de la doctor, micutul se si nascuse. Tudor a facut niste poze minunate.

Mama a nascut natural, fara anestezie, fara nimic. N-a zis nici "pas", iar bebelusul a fost la fel de cuminte. Nu a plans, desi dupa ce a fost curatat si plesnit la fund (foarte rau!) a incercat, bietul de el, un scheunat. Femeile de aici sunt asa de curajoase si de rezistente!

Am mers apoi cu soferul sa bem o "bunna" (cafea), care aici se bea foarte repede pentru ca, zic ei, daca nu o bei cat e fierbinte, isi pierde toata savoarea. Nu inteleg ideea de "ice-coffee". :)

Cafeaua costa 1 birr. Am intalnit acolo un batranel care vorbea excelent engleza si ne-am conversat. Locuieste in Addis si ne-a invitat sa-i cunoastem familia. Ne-ar placea mult sa-l revedem. Am facut schimb de numere de telefon.

Dupa pranz am avut parte de cele mai frumoase, sau mai bine sa le zic, interesante experiente. Soferul a venit, ne-a luat, si noi eram morti de foame, asa ca l-am rugat sa ne duca undeva sa mancam. N-am gasit de mancare pe unde am mers (aici nu te poti trezi la 14:30 ca vrei sa mananci, ca nu te alegi decat cu spaghete amarate amestecate cu un fel de sos. Mancarea buna - Tibs - adica bucati de carne de capra cu injera e disponibila doar dupa-amiaza tarziu cand se taie cate o capra, si dimineata devreme.. cand mai e ceva din capra de cu o seara in urma. Dar asa stii ca mereu mananci carne proaspata!), in schimb ne-a gasit pe noi un alt ofiter de la Imigrari care i-a cerut soferului sa mergem la ARRA, pentru ca el nu fusese informat de prezenta noastra in zona. Cacat! Am mers intai sa mancam ceva: am infulecat o injera cu niste coaste picante.. a mers.. apoi ne-am dus la sediul ARRA, sa-l luam pe Uagaia (tipul care a mai mers cu noi) si sa lamurim problema cu ofiterul. Cand ne faceam probleme ca Tudor isi va pierde a sa "golden hour" (cand lumina e perfecta pentru poze), ne-am linistit - a inceput sa ploua torential! Adio toate planurile pe ziua de azi. Uagaia ne-a invitat la el la sediul ARRA, sa bem o cafea... si aveam in sfarsit sa asistam la faimoasa ceremonie de servire a cafelei.

O doamna sedea cu genunchii la gura, avea o plita sub care ardeau carbuni, iar deasupra ei, pe o tablie, s-a apucat sa prajeasca boabe de cafea (verzi). Alaturi, pe o alta plita, printre carbuni ardea tamaie (mirosul era foarte... bisericesc). In intreaga incapere era un miros foarte misto.. cafeaua prajita.. tamaia.. ce mai, trebuia sa fii acolo!

Dupa ce s-a prajit cafeaua, femeia a rasnit-o manual si intre timp a pus un ulcior cu gat subtire pe foc, ca sa fiarba apa. Cand a fost gata ne-a servit pe fiecare. Cafeaua era minunata si nu avea pic de zat.

Uagaia ne-a cerut sa nu-i facem poze cu punga de khat alaturi. Rade si zice ca daca va ajunge vreodata presedintele tarii, nu ar da bine.

Khat-ul nu e ilegal in Etiopia.. dar nici tocmai legal. E complicat. Taxele pentru comercializare sunt destul de mari, asa ca genereaza multi bani la buget. O punga ajunge si la 40 de biri.

Uagaia nu intelege de ce cafeaua si ceaiul se beau si cu gheata la noi.

Mi-a spus ca maine mergem in piata locala sa-mi iau o rochie traditionala. Am vorbit verzi si uscate - istorie, turism si chiar politica. Uagaia zice ca europenii (italienii in cazul lor) au adus gonoreea in Etiopia, plus alte boli, ca turismul ar aduce beneficii mari, daca ar fi administrat cum trebuie si ca Etiopia a fost eliberata de popor si nu de Haile Selassie.

Apoi brusc, ploaia s-a oprit. In piata nu mai aveam ce cauta: lumea fusese gonita de ploaie, dar oamenii se grabeau oricum spre casa - postul pe ziua de azi se terminase. In schimb, Uagaia vorbise cu cineva de la o asociatie a refugiatilor, sa putem merge intr-o casa, sa-i surprindem cum gatesc. Am ajuns la locul stabilit si totul a iesit ca la carte. Tudor a avut parte de "subiecti" interesanti si de lumina buna.

Femeia casei, Fatima ( o figura foarte draguta) tocmai gatea. S-a grabit, impreuna cu ai ei, sa ne ofere cele mai bune locuri din casa, pana cand am convins-o ca ea e cea mai importanta persoana, ca ea trebuie sa stea cel mai bine. Erau fericiti, ea a ras mult, l-a luat si pe cel mic in brate.. a gatit cu el asa... Eu m-am simtit iar.. nu-stiu-cum.. Nu stiu daca eu as fi primit la mine in casa doi necunoscuti, ca sa se holbeze la mine, cum gatesc, ce folosesc si sa ma si pozeze. Din pacate pentru asta eram noi acolo... nu ca oaspeti sau prieteni..

La 19:30 (nesimtit de tarziu pentru zona asta si securitatea fragila) am iesit in oras cu soferul.

Nota: faptul ca sunt nespalata de 4 zile (de 5 pe cap) ma deranjeaza si imi creaza o stare de discomfort. Tudor imi dicteaza: "lui Tudor si mai si".

Ziua 6 - 23.09.2008

2008-11-09T12:55:00.009+02:00

Ne-am inceput ziua cu micul dejun. Ibrahim de la UNHCR ne-a luat cu soferul sau si am mers in sat sa mancam. Intr-o “cazemata” (patru bete infipte in pamant si acoperite cu o folie de plastic albastra) o femeie statea pe vine si gatea la niste “cuptoare” mici din tabla cu carbuni. Gatea in cateva castroane mici tot de tabla, direct pe carbuni: 2 oua, niste ceapa, ceva urme de fasole cu o zeama si multa boia iute. Plus doua chifle – totul la nici un dolar. Primeai si o cana de ceai de ghimbir genial de gustos.

Am mers apoi intr-un loc unde refugiatii cresc puieti.. copaci de toate felurile.. de la mango pana la rodii si alte soiuri. Acestia urmeaza sa fie replantati in zonele in care refugiatii au defrisat masiv in cautare de lemne de foc.

Dupa asta am mers la ARRA, de unde am luat un oficial cu noi si am mers la scoala primara pentru refugiati. Acolo am stat de vorba cu directorul in timp ce zeci de copii s-au tinut dupa noi non stop. Tudor e frustrat ca astfel nu poate face pozele pe care le vrea. Ne-au cantat si ne-au placut mult copiii. Sunt foarte dornici sa invete, si recunoscatori ca au unde.

Mai tarziu am mers in tabara de refugiati propriuzisa. De data asta am luat cu noi si un translator. M-au deprimat imaginile de acolo. Oameni care traiesc in conditii jalnice, in corturi acoperite cu plastic si boarfe, fara apa si saraci lipiti. Singura grija e sa supravietuiasca, sa aiba apa si sa faca copii. S-au tinut dupa noi in grup in timp ce am stat de vorba cu cateva femei. Una dintre ele avea 30 de ani si deja 9 copii. E tragic. Mi-au zis ce probleme au: lipsa apei in sezonul secetos, discriminarea din partea localnicilor, copiii lor care nu au nici un viitor. Se nasc refugiati si sunt condamnati la aceeasi viata.

Mi-a dat o stare foarte nasoala. Mi se parea ca am mai mult decat ei ar fi putut vreo data visa.
Spre dupa amiaza am vizitat centrul medical al taberei. Un doctor si cateva asistente. Totul destul de bine pus la punct: un centru de consiliere, sala de nasteri, centru de nutritie, plus un laborator de analize. Erau cateva femei in travaliu acolo si l-am intrebat pe medic daca putem asista la o nastere. Ne-a zis sa-l sunam a doua zi. Una peste alta, ziua a fost destul de ciudata, sa-i zic... Eu am avut o stare foarte proasta din cauza taberei si a ceea ce am vazut acolo, iar Tudor nu e multumit de ce poze a facut.

I-am dat drumul soferului pe la 16:30. Speram sa putem cina cu Ibrahim, insa el era plecat la Jijiga cu treaba. Incepea sa se intunece (aici la 18:30 e bezna) si Ibrahim ne zisese sa nu mergem singuri prin oras. Mai ales seara. Zona nu e sigura si n-ar avea cine sa raspunda de noi. Prin urmare ne-am urnit de la baza cat era inca lumina sa gasim ceva de mancare. Pentru ca eram pe jos.. nu am gasit locul in care mergeam de obicei, asa ca ne-am luat de la o taraba 4 pachete de biscuiti, un compot de ananas si doua conserve de ton. Am cerut si paine, dar tipu’ care vindea la taraba nu a inteles. Ne dadea faina de tef (din care se face injera). Ne-am intors la baza si am mancat ton cu biscuiti...

P.S. Pozele atasate sunt imagini care nu si-au gasit locul in selectia mea finala, dar care consider ca merita totusi vazute. Cele mai bune imagini vor fi si ele postate pe acest blog sub forma unui slideshow la o data ulterioara.. :)

Ziua 5 - 22.09.2008

2008-11-08T20:25:00.009+02:00

Aproape ca n-am avut somn. Pe la 10 am adormit, la 7 eram in picioare. George M. a trimis o masina dupa noi, care ne-a dus la birourile UNHCR din Jijiga. De acolo am plecat spre birourile ARRA (Authority for Refugees and Returnees Affairs) care tine de guvernul Etiopian, unde totul a mers ca uns.

Stiau e venirea noastra, le-am spus ca proiectul nostru este unul umanitar, ca vom face poze, si la intoarcere in Romania vom face o expozitie (umanitara, normal). Asta e cuvant cheie pe aici. Deschide multe usi.

Ne-am tocmit si cu un sofer care ne ia 650 de biri (65$) pe zi sa ne duca in tabere, sa ne duca la birourile UNHCR de langa tabere, etc. Deci sa stea dupa noi. Stam trei zile si jumatate in Kebribeyah (care e o tabara mare, stabila, veche, cu scoala si spital) si o zi in Sheder ( o tabara de refugiati care abia acum se pune pe picioare).

Noi speram sa putem dormi noptile la UNHCR, in Kebribeyah, poate stam mai mult pe langa angajatii UNHCR. Oricum unul va trebui sa mearga cu noi prin tabara, sa ne arate, sa ne explice, etc. Speram ca lucrurile sa mearga fix asa. Speram sa putem lua cu noi si un localnic ca sa putem vorbi cu refugiatii, iar el sa ne traduca. Refugiatii sunt somalezi, asa ca ne trebuie unul de-ai lor.

Soferul ne va duce, dupa ce terminam totul, inapoi pana la Dire Dawa. In total ii vom da 4000 de biri. Cam mult, dar altfel nu ne putem descurca. Se plangea ca numai benzina il va costa 1500, iar io i-am zis ca 4000 se fac in Romania in aproape o luna. L-am convins.

George M. mai trebuie sa ne dea o hartie oficiala, din care sa reiasa cine suntem, ce facem, ca lucram cu UNHCR-ul, si de ce ne aflam intr-o masina particulara. Pana la hartie, ne-am dus la hotel sa ne luam bagajele mari – urma sa plecam din Jijiga catre taberele de refugiati, catre Kebribeyah. Cel de la receptie ii cerea lui Tudor plata pentru inca o noapte (80 de biri) pentru ca venisem prea tarziu sa eliberam camera. Nu voia si pace! I-am propus 50. Nu! 60! M-a busit plansu si am urlat si i-am zis ca daca avem piele alba nu inseamna ca suntem si bogati! I-am aruncat banii si el a ramas destul de uimit.

Acum cand scriu, ne aflam la unul dintre cele mai bune (cica!) restaurante din Jijiga. Niciodata nu ne-au bazait atatea muste. Mii!! Am mancat injera cu carne de capra, iar Tudor, paste cu legume si putiiina carne. Se teme de stricaciuni la stomac.

La sediul UNHCR am aflat ca am asteptat degeaba. Nu puteam primi nici o hartie. Nimic. Organizatia este una non-guvernamentala, si cica nu poate emite asemenea hartii. Si-ar depasi atributiile. Ne-a enervat rau situatia, dar am hotarat sa plecam asa, fara nimic. Erau 50 de km pana in Kebribeyah, 50 de kilometri mai aproape de granita somaleza. Ce putea sa se intample? Era deja tarziu si trebuia sa ajungem la biroul UNHCR din Kebribeyah. Soferul a inteles, insa, ca mergem in tabere. Imediat am fost opriti de un ofiter de la Imigrari care ne-a cerut pasapoartele. Ne-a zis ca nu avem ce cauta acolo, ca suntem turisti, sa mergem sa vedem bisericile din Lalibela, etc. Si avea si dreptate! Dupa cateva telefoane date de Tudor, am ajuns la biroul UNHCR din Kebribeyah. Acolo, field officer-ul, Ibrahim, ne-a intampinat si ne-a ajutat mai mult decat puteam visa vreodata.

In primul rand, se pare ca exista o problema de securitate si nu suntem in siguranta nicaieri in afara zidurilor UNHCR. Ne-au lasat sa dormim aici, si pentru ca suntem in plin Ramadan, iar majoritatea sunt musulmani, dormim separat. Tudor si-a pus cortul pe veranda, iar eu dorm inauntru, intr-o camera. Maine mergem in tabara, si mai mult decat atat, vom fi insotiti de o autoritate guvernamentala pentru securitate (ARRA), de cineva de la UNHCR, plus un translator, ca sa putem vorbi cu refugiatii. Mai mult nici ca ne puteam dori.

Seara, ne-au dus cu masina UNHCR in oras (in Kebribeyah, ca sediul UNHCR era undeva la marginea asezarii) sa mancam si ne-a adus inapoi. Am mers si la Ibrahim in camera sa stabilim exact cand ne vedem a doua zi. Asta statea in pijama, cu foarte multe legaturi de khat. Mesteca si avea un chef de vorba, ceva de groaza!

Tea (sus) si cu mine (jos) in curtea UNHCR dn Kebribeyah

Vedere din Kebribeyah

Restaurantul din Kebribeyah

Ziua 4 - 21.09.2008

2008-11-05T18:31:00.010+02:00

Bisrat s-a tinut de cuvant. Ne-a luat de la hotel de dimineata si am plecat. De la Dire Dawa la Harar sunt aproape 50 de kilometri, si acelasi drum magnific.

Am ajuns repede. De la Harar, mai departe catre Jijiga (unde aveam noi treaba) trebuia sa ne descurcam pe cont propriu. Asa ca i-am spus lui Bisrat sa ne lase la autogara din Harar. Acolo - aceleasi strigate cu care ne obisnuisem. Autobuzul care pleca spre Jijiga era aproape plin. Am urcat, am platit 20 de biri (2$) de caciula si in scurt timp am pornit. Autobuzul era incarcat pana la refuz cu Khat - o planta legala aici care se mesteca si care are efecte stimulative ceva mai puternice decat cafeaua. Lumea le cara inspre Jijiga cu sacii.

Pe drum, unii au inceput sa mestece frunzele. Ne-au oferit si noua o crenguta. Pentru ei e un circ sa ne vada reactiile. Au ras cu totii cand ne-am strambat in timp ce mestecam. Planta e cumva acru-amaruie si la inceput iti face gura punga. Trebuie tinuta la masele si mestecata din cand in cand. Eu am inghitit-o! Normal, iar au ras.

Ne-am oprit de mai multe ori pentru controale. Se descarcau toti sacii si sacosele cu Khat, se numarau, politistii urcau, cereau acte, calatorii plateau taxele pentru ierburi si iar plecam. S-au iscat si certuri, dar se linisteau repede. Cand am primit crenguta de Khat ma uitam la ea cu atentie, iar unu din spate mi-a zis ca dupa gesturi, par bogata! :)

In Jijiga am ajuns dupa vreo 3 ore si ceva. E foarte prafuita. Nu are trotuare si e mai murdara decat ce am vazut pana acum. Pe drum totul a fost foarte curat si incepusem sa cred ca nu exista plastice si sticle aruncate pe jos in Etiopia.

Acum ca suntem in Jijiga, ne mai despart doar cativa kilometri de Somalia. Ne-am cazat la un hotel de 80 de biri. Pentru ei primesti o camera mare si urata, cu dulapuri pe care eu, personal, nu le-as deschide, o baie foarte dubioasa cu un wc care nu merge, motiv pentru care miroase in permanenta.

Trebuie sa dam de George M., cel care ne va duce la refugiati.

Ziua 3 - 20.09.2008

2008-11-05T11:49:00.010+02:00

De mult n-am mai avut o zi asa de plina si de agitata. In primul rand am facut toate lucrurile pe care am promis ca nu le vom face, si chiar peste!
La 04:15 am facut ochi si ne-am grabit sa iesim pe usa: ne astepta afara un taxi care sa ne duca la autogara (Abstobstara).

Pe drum pana acolo am putut vedea cum arata capitala dis de dimineata: zeci, poate sute de tineri se antreneaza, alearga, fac abdomene pe jos, pe strazi (nu era nici 5 dimineata). Cu asa atitudine, nu e de mirat ca iau premii si medalii la maratoane si alte asemenea competitii. E clar – e sport national, desi am auzit ca asta (cu alergarea) nu se intampla decat in Addis.

La 5 dimineata fix, punct eram la autogara, care GEMEA de oameni. Cutii, saci, sute de oameni si tot atatea bagaje. Un vacarm ingrozitor! Fiecare striga cate ceva.. de cele mai multe ori destinatii catre care mergea un anume autobuz. Am strigat si noi de cateva ori “Dire Dawa” si am fost indrumati spre doua autobuze uriase pline de oameni. Ni s-a spus ca biletele se epuizasera (repet ca era 5 dimineata!).

Autobuzele se incarcau deja cu bagaje deasupra, peste care se arunca o prelata. Astfel, daca stai in transpiratie si caldura maxima timp de 12 ore, macar nu iti iei bagajele ude in caz ca ploua.

Altcineva ne-a indrumat apoi spre un al treilea autobuz (care inca nu venise). Ne-am amestecat prin multime, iar cand s-a format coada, ne-am pomenit ca suntem in primii 5. Norocul incepatorului! A venit apoi un “ciot” de om cu un bat in mana, care ne-a dresat pe loc: cate unul la rand si se cumpara doar un biletde persoana (ca sa se evite bisnita, ne-am zis noi).

Si asa in formatie am asteptat minute bune. Intre timp se zbiera in continuare. Altii mai curajosi se bagau in fata sau mai formau o coada. Ciotu' mai venea din cand in cand si mai ameninta cu batul prin aer.

La un semn, nu stiu care, s-au adunat cu zecile in jurul lui si biletele au inceput sa se vanda. Coada cred ca fusese asa.. de comicareala. Am fluturat banii prin aer strigand, total neconvingator “mister, mister!”

M-a scos Tudor din iures... amandoi cu noroi pan' la glezne, calcati in picioare, la propriu, si cu buza umflata. Nici unul dintre noi, se pare, nu are o pregatire care sa ne permita sa ne descurcam in asemenea situatii. Mi-au dat lacrimile... de ciuda! Niciodata (sau de foarte mult timp) nu m-am mai simtit asa de neajutorata, de neimportanta.

Tudor vine cu o solutie extrema: mergem la aeroport! Sunt zboruri de mai multe ori pe zi catre Dire Dawa, dam 200$ pe doua bilete si aia e! Bun! Oricum eram prea dezamagiti de atmosfera de acolo.

La iesire, un taximetrist incearca sa ne jecmaneasca. Prea mult! Stiam ca mai mult de 50 de biri nu face pana la aeroport. Ne-a luat, dar la destinatie nu avea sa dea rest la 100 decat 33 de biri!!! Am alergat prin parcare, am schimbat si i-am intins tampita de bancnota de 50 de biri. De afara parea o scena...

In aeroport – alta minune! Tudor isi da seama ca are la el portofelul cu cutit, petarde, etc. Il scoate si il baga in bagajul mare, de cala, dar il vede un politist. Vine, cere, vede, ne invita la detectorul de metale. Pe Tudor il descalta... circ! Ma si vedeam intr-un birou mic cu lumina in ochi.

Culmea – ne dau drumul! Dupa ce ne-au plimbat pe la ghisee, EVIDENT, nu erau locuri la nici o cursa in ziua aia. Oribile ore!

Singura solutie era sa ne intoarcem la Baro Hotel. Era acolo un tip care pleca cu masia personala spre Dire, a doua zi. Nascut acolo, inalt.. si putin dubios. L-am asteptat la hotel, i-am povestit.. si, daca prima data ne invitase el, acum am cerut noi sa mergem cu el. Am batut palma pe 600 de biri (60$), drum de 8 ore (600 km), ni s-a parut rezonabil. Cat l-am asteptat sa-si faca bagajul, au venit si gandurile negre: cine e asta? Are si un prieten cu el (din Elvetia).. Unde ne duce? Ce ne face? Etc.

Am mutat prin bagaje banii multi, ne-am facut scenarii, ce sa zicem, etc. Am pornit la drum cu emotii foarte mari, care au crescut in momentul in care cei doi si-au aprins o mare tigara cu marijuana. Jointu' emana un mega miros! Recunosc ca m-am panicat rau. Fuma si soferul cot la cot cu amicul. La finalul drumului fumasera deja 5, iar eu ma impacasem cu gandul.

Drumul a fost minunat, si daca nu venea noaptea, eram in stare sa ma holbez pe geam ore in sir. Vegetatia impresiona prin cactusii care cresteau enormi si prin faimosii copaci-ciuperca, cei pe care nu ai cum sa nu-i vezi in toate vederile cu apusuri din Africa.

Am oprit de nenumarate ori, sau am incetinit din cauza caprelor, a vacilor si chiar a cirezilor de camile care se deplasau exclusiv pe sosea. Fara claxon aici esti mort. Toata lumea claxoneaza, de “salut”, de “atentie ca trec”, sau pur si simplu de “la o parte!”.

Awash e un mic orasel prin care am trecut si am oprit sa schimbe Bisrat (soferul) rotile pe spate. La “vulcanizarea” la care am oprit s-au adunat cu totii in jurul nostru. Bisrat vorbea amharica, asa ca nu paream chiar de pe alta planeta. Mi-a placut de un pusti de acolo care ne-a spus in engleza toate culorile pe care le stia, a scris in tarana un “W” de la Watch (ceasul lui Tudor de la mana).

Ne-a placut ca nu a cerut nimic, Vroia doar sa vorbeasca cu noi. Tudor spune ca oamenii din est sunt mai mandri, nu cersesc.

Dupa Awash am dat de cel mai frumos drum pe care l-am intalnit pana acum: de-o parte si de alta a drumului era un lac foarte mare, si aveai impresia ca mergi pe apa. La un moment dat a inceput sa bata vantul cu putere, si in zare se formau mici vartejuri de nisip, iar mai incolo am intrat in plin intr-un fel de furtuna de nisip – nu se mai vedea nimic la orizont, si imediat dupa a inceput o ploaie torentiala.

Dupa Awash am dat de un parc national, si tot prin zona ne-a taiat calea o antilopa cu puiul ei. Am fost cu totii impresionati! S-a facut mare caz. Era si normal.

Drumul e foarte bun. Doar din loc in loc sunt portiuni mai proaste, dar rar. La un moment dat mai multi copii asezau pietre pe portiunile proaste, iar cand masinile incetineau, veneau la fereastra si cereau bani pentru ca “repara drumul”.

Si tot apropo de drumuri: aici daca o masina ramane in pana, sau are probleme, nu se folosesc triunghiuri reflectorizante, ci pietre. Ca sa le vezi si sa treci pe cealalta banda, oamenii isi inconjoara masinile cu bolovani.

Am apucat sa mergem si noaptea, vreo 2 ore. Am inteles de ce microbuzele sunt periculoase. Serpentinele sunt foarte multe si stranse, drumul nu e luminat deloc, iar masinile care vin din fata te orbesc. Mai mult! Cam la fiecare intrare in sat/orasel e cate un punct de control. Cand esti cu autobuze sau microbuze esti oprit de politie: se cauta arme, marfa de contrabanda si droguri. Cu o masina particulara nu patesti asa ceva.

Pe drum am vazut mai multe microbuze accidentate si abandonate. Pe scurt, drumul noaptea este foarte infricosator.

La 20:30 am ajuns si la hotel, unde ne-am cazat (cu 200 de biri am primit TV cu CNN, apa calda, balcon si un pat dublu curatel). Am stat jumatate de ora la internet, am mancat o supa de pui si gata! Eram rupti! Maine urmeaza sa ne intalnim tot cu Bisrat la 08:30. Ne duce mai departe in Harar. Ii iese si lui un ciubuc, normal!

Ziua 2 - 19.09.2008

2008-11-04T11:46:00.008+02:00

Am luat un mic dejun minunat si am luat legatura cu Kisut – cel care ne ajuta sa ajungem in taberele de refugiati. Am ajuns si la birourile UNHCR din Addis unde l-am intalnit. Vestea buna este ca s-ar putea sa ne putem pune cortul in apropierea taberei pe parcursul sederii noastre in est, langa granita somaleza.

Maine trebuie sa plecam cu autobuzul spre Dire Dawa.. Taximetristul cu care am mers ne-a spus ca minibusurile sunt mai rapide (un drum de 16 ore se face cam in 9).

In statie toti tipau disperati sa mergem cu ei. Tudor a negociat cu unii care ne cereau 2000 de biri (200$) si ne promiteau ca vom sta numai noi in microbuz, desi noi nu aveam nevoie decat de doua locuri. Negocierea a curs pana la 220 de biri pentru amandoi.

Din pacate microbuzele nu pleaca decat noaptea, si daca am auzit ceva repetandu-se despre Africa, asta este: nu se circula noaptea, nu e safe.

Vom merge maine dimineata cu autobuzul. La 05:00 trebuie sa fim in statie si se merge pe principiul “primul venit, primul servit”. Am auzit tot felul de povesti despre calatoriile astea: se merge greu.. geamurile nu se deschid.. etc. E o experienta care, cred ca trebuie incercata.

Intre timp, astazi am mancat foarte traditional. La Addis Ababa Restaurant am mancat “injera” (un fel de clatita uriasa, foarte moale, umeda si cu gust de paine acra) si 6 feluri de carne cu diferite sosuri. Doua erau asa de iuti incat nu le-am putut termina. Aici iute inseamna iute pe bune. Am gustat si “Tej”. Ne-au oferit unii de la o masa alaturata. E un fel de vin facut din miere, dar foarte alcoolic. Cand am gustat, tot restaurantul a ras de noi. Era prea tare! Tudor a ales bere locala: cam slaba, cam dulce si cam fara acid.

Daca pana acum nu puteam defini mirosul Etiopiei, acum stiu – miroase asa cum imi miros mie mainile acum, dupa ce am mancat mancare traditionala (care se mananca exclusiv cu mana)... e un miros dulce, iute, greu, intens.

Nu inteleg:

- De ce peste tot se vand ochelari, dar nimeni de aici nu poarta.

- De ce hartia igienica se vinde in suluri facute de mana. Imi da impresia ca cineva a cumparat un sul normal din care a facut vreo 10.

Copiii par cei mai interesati de straini. Vorbesc aici de cei care merg la scoala. Au trecut pe langa noi si au zis special cateva cuvinte in engleza. Rad si isi gasesc motive sa zaboveasca putin pe langa noi. Cand le-am zis “ciao” (asa cum se saluta ei) la plecare, au ras si mai si.

Nu am zis cum am dormit! Pentru ca patul, cu tot cu perne si patura, nu ne-a dat pe spate, am pus sacii de dormit pe pat, ne-am bagat in ei si a fost excelent. Tudor s-a trezit cu o mica durere de cap. Cica nu a stat ca lumea pe perna. Eu cred ca din cauza ca s-a straduit prea mult sa nu atinga cu capul cuvertura dubioasa... asa cum am facut si eu, de altfel.

Ziua 1 - 18.09.2008

2008-11-03T13:08:00.004+02:00

08:00 – Angajatul lui Samuel este prezent la aeroport (Samuel este “fixer-ul” nostru etiopian, cel care ne-a facut rost de masina, cazare, etc.), ne ia si ne duce la Baro Hotel.
Pentru aproximativ 10$/noapte ai parte de o camera cu igrasie, o toaleta care curge in permanenta, lumina slaba si muuulta umezeala. E saracie multa, iar oameni mai sarac si mai urat imbracati nu am vazut niciodata. Zeci de cersetori. Camera ma deprima (am facut si poze) iar pentru Tudor imi fac griji: nu cred ca va putea sa faca poze cand va vrea si cum va vrea aici.

09:00 – Am baut cel mai bun Macchiato la Raizel Cafe. Plus o prajitura englezeasca. Ne-am mai revenit.
Tocmai am vorbit cu mamele si le-am linistit – cu 6 biri/minut ne-am relaxat cu totii. A! Si am aflat ca suntem primii turisti din Romania care au ajuns la Baro Hotel.
Il asteptam pe Samuel “ca si cand”.. sa vina la hotel sa ne cumpere un card SIM cu numar de Etiopia. Aici strainii nu pot cumpara asa ceva.
A venit si Samuel, si o data cu el si jecmaneala pentru drumul de la aeroport – ne-a cerut 15$.. i-am dat.. chipurile sa ni-l facem de prieten. Speram noi.
Acum avem si numar de Etiopia. Dupa multe chinuieli cu sunatul in Romania (nu merge din Romania in Etiopia si nici mesaje din Etiopia in Romania), lucrurile proaste au curs: a plouat torential timp de mai bine de 3 ore, si am stat inchisi in jegul de camera. La banca, cand am schimbat niste bani, unu’ ma intreba de Hagi! :))

Ma mira: Intr-o tara asa de saraca, nimeni, aproape nu foloseste moto. Gasesti aici cele mai vechi harburi de masini, iar cand se strica, lumea prefera sa mearga pe jos. Peste tot sunt magazine de pantofi “de firma” si magazine de mobila. Si foarte ciudat – peste tot sunt copii care iti fac pantofii. Si au clienti – sezonul ploios inca nu s-a terminat, iar trotuarele din Addis sunt o gluma proasta.
Am intrat intr-un bar unde, cica, daca nu e loc, chelnerii oricum iti gasesc. Nu am stiut ca ne pun la masa cu altii fara sa-i intrebe.. si pe ei si pe noi. Foarte nostim!

Prefata

2008-11-03T12:35:00.003+02:00

Eu si cu Tea langa un musuroi de termite, undeva pe valea raului Omo

Inainte de a incepe cu jurnalul propriuzis, cred ca este nevoie de cateva lamuriri referitoare la locurile prin care am fost si ceea ce am facut acolo.
Pe scurt, am vizitat Etiopia timp de o luna. Am fost in estul Etiopiei, in regiunea Ogaden, la granita cu Somalia, unde am petrecut o saptamana in doua tabere de refugiati ale UNHCR-ului pentru a documenta toate aspectele vietii solicitantilor de azil de acolo.
Multa birocratie, multa saracie, dar oameni calzi si primitori, in ciuda situatiei tensionate din zona, cauzata de separatistii ONLF.
In afara de asta, veti mai citi cate ceva despre Addis Ababa, despre alte cateva orase prin care am trecut, si apoi despre partea a doua a calatoriei – sudul salbatic al Etiopiei.
Aici am intalnit nenumarate triburi, ne-am aventurat cu Land Cruiserul in parcuri nationale fascinante si naucitor de frumoase, am fotografiat animale salbatice, si piete colorate.

Ethiopia - vazuta de mine si povestita de Tea

2008-10-30T18:33:00.002+02:00

Asa cum am promis.. povestile si pozele din Etiopia vin pe blogul lui 2dor! Ta-daaa! Incepand de maine, in fiecare zi voi publica cateva pagini de jurnal impreuna cu fotografiile aferente fiecarei zile petrecute de noi in "cornul Africii".

In total aproape 30 de capitole. Lectura placuta!

P.S. Drepturile asupra textelor si imaginilor apartin autorilor.

Newsweek attacked for NOT photoshopping Sarah Palin

2008-10-17T15:16:00.004+02:00

Am revenit din concediu de doua zile. Vor urma si poze din Etiopia (si slideshow-uri), dar inca lucrez la ele.

Deocamdata am gasit chestia asta pe net. Si pentru ca vorbim si despre etica aici, mi s-a parut potrivit, mai ales ca scriam mai demult AICI tot despre coperti manipulate. Insa diferenta este ca atunci Newsweek-ul a fost dat ca exemplu pentru ca nu a manipulat imaginea. In cazul de fata este pe dos.

On vacation..

2008-09-16T16:46:00.003+02:00

Intre 17 septembrie si 15 octombrie vom parasi iar patria de data aceasta catre Africa. Destinatia este Etiopia. Daca dati click pe poza.. puteti vedea traseul pe care-l vom urma in aceasta calatorie.
Daca aveti mesaje.. sau vreti neaparat sa luati legatura cu mine lasati commenturi aici si eu va voi raspunde daca voi avea acces la internet.
Voi incerca si sa postez cate ceva, dar nu promit.
Plecaciuni.
T.

Costesti 2008

2008-09-16T16:43:00.000+02:00

Egyptian Workers

2008-09-10T16:56:00.004+02:00

Read full story HERE.

Prima incercare cu Soundslides

2008-09-06T14:26:00.002+02:00

David Griffin de la Nat Geo

2008-09-03T16:06:00.007+02:00

Editorul foto de la National Geographic, David Griffin vorbeste despre fotografie si ce inseamna sa spui ceva in imagini si dezvaluie cateva povesti interesante din spatele unor fotografii exceptionale.

Later edit: Nu stiu ce are.. am impresia ca nu se incarca filmuletul asa cum l-am pus io aici. Pana ii dau io de cap puteti vedea clipul si AICI.

Jetzt im Wien

2008-07-28T21:21:00.003+03:00

Fotojurnalist 2.0

2008-07-10T14:16:00.002+03:00

Colegul Dragos ne arata noua sa jucarie. O combinatie periculoasa care pe mine ma sperie.

Pauza de masa

2008-07-02T16:10:00.002+03:00

Militarii Batalionului 33 Vanatori de Munte din Curtea de Arges iau masa dupa ce au tinut in mainile lor destinele a 14 jurnalisti. (la propriu - ei sunt cei care ne-au tinut in timpul exercitiului de coborare in rapel)

Curs pentru corespondenti de razboi

2008-06-27T23:35:00.004+03:00

S-a intamplat la Curtea de Arges saptamana asta si a fost organizat de MApN. Am participat si am absolvit. A fost o experienta foarte interesanta, si o ocazie sa cunosc o multime de oameni minunati.
Cursul a fost foarte bine documentat si pus la punct si pot sa spun ca este indispensabil pentru cei care vor sa se aventureze intr-un teatru de operatii.
Probele prin care treci iti testeaza reactiile si te pun fata in fata cu niste situatii limita.
Drepturile asupra imaginilor de mai jos apartin MApN.
Pentru mai multe clipuri video si fotografii incercati www.mapn.ro

World Refugee Day 2008

2008-06-20T13:33:00.002+03:00

Ce importanta are cine a iesit primar.. cine ia spaga de la cine.. ce mai face Becali.. cine cu cine s-a mai cuplat.. cine s-a calificat la Euro.. s.a.m.d daca nu ai ce manca?

20 de milioane de oameni din intreaga lume sunt refugiati. Nu au case, nu au nici macar patrie si nu fac politica. Multi nu au ce manca. Sunt haituiti, bolnavi si disperati. Singura diferenta dintre ei si noi este localizarea geografica. Doar pentru ca sunt departe, problemele lor par neimportante. Azi e ziua mondiala a refugiatului.

Suporteri Euro 2008

2008-06-20T00:23:00.012+03:00

Noaptea de Inviere

2008-04-28T12:44:00.005+03:00

Ziua Fortelor Terestre

2008-04-28T12:39:00.007+03:00

NATO summit (tema 3?)

2008-04-06T00:45:00.014+02:00

Tema trei pentru cursul de la CJI era sa urmaresc un subiect.. fie el om sau orice pe o perioada de cel putin o saptamana.

Intrucat Summit-ul mi-a ocupat foarte mult din timpul in care as fi putut sa caut si sa fotografiez altceva, m-am gandit ca Summit-ul in sine intruneste destul de multe dintre cerintele temei. Asa ca am decis sa denumesc fotografiile care urmeaza - "tema 3".

Cinci unghiuri - tema 2

2008-03-25T17:32:00.007+02:00

Acad. Prof. Mircea Ciuhrii, doctor docent in biologie, este fondatorul unei directii noi in industria farmaceutica - producerea de preparate biologice pe baza extractelor din insecte. Este director general al Centrului Stiintific Aplicativ INSECT FARM, cu sediul in Bucuresti.

Un nou sezon la CJI - tema 1

2008-03-21T00:41:00.006+02:00

O data cu primavara, m-am inscris din nou la CJI la un curs nou-nout - fotoreportaj. Foarte pe scurt, cursul ne invata cum sa spunem o poveste intr-o serie de imagini.

Prima tema a fost sa spunem o poveste din trei imagini, avand acelasi cadru. Daca nu e foarte clar, uitati ce a iesit:

Marian Vanghelie vorbeste pe scena celui mai recent spectacol

organizat de el pentru profesorii din Bucuresti

Job la Cotidianul

2008-03-10T12:16:00.001+02:00

In ideea unei mai bune promovari a fotografiilor in noul concept de site al ziarului, Cotidianul angajeaza "Editor Foto pentru site".
Candidatul trebuie, evident, sa stie cu ce se mananca fotojurnalismul, sa aleaga cele mai bune imagini de la un eveniment, sa participe la sedinte, etc.
Programul imi imaginez ca e destul de flexibil. Restul e negociabil.
Cei interesati, sunt rugati sa trimita CV la adresa: sorin.simon@gruprc.ro

www.fotojurnalism.ro

2008-02-20T19:39:00.001+02:00

www.fotojurnalism.ro asteapta colaboratori! Daca sunteti fotojurnalist si:

- doriti sa colaborati sau sa preluati inspre administrare si dezvoltare un site dedicat acestei meserii - www.fotojurnalism.ro,

- doriti sa va deschideti un blog personalizat (de ex. de forma http://gogu.fotojurnalism.ro) atunci scrieti la contact @ fotojurnalism.ro.

Se pun la dispozitie, in mod gratuit: domeniul fotojurnalism.ro, spatiu web, baze de date, email personalizat, acces nelimitat la toate facilitatile web, ulterior si spatiu pentru blog personalizat. Persoana care va prelua spre administrare site-ul va avea drepturi nelimitate, inclusiv pentru modificarea aspectului si conceptiei acestui site. Proprietarul domeniului este foarte pasionat de arta fotografica si ofera toate cele de mai sus.

1975 - 2008

2008-02-11T13:30:00.000+02:00

Vroiam sa semnalez o asemanare izbitoare pe care am observat-o intre celebra fotografie a lui Stanley Forman din 1975 (despre care am tot scris AICI) si o fotografie din 2008 facuta de RENE WERSE pentru AFP.

Desi aparent este vorba despre acelasi lucru.. acelasi cadru, aproape.. ele difera esential prin ceea ce nu se vede. Prin deznodamant: fotografia lui Forman prezinta ultimele clipe din viata unui om, lucru care ridica oarece probleme de etica, in timp ce fotografia lui Rene Werse surprinde un moment dramatic, dar care are un final fericit, si care din punct de vedere etic este curata ca lacrima. Parerea mea..

Este un exemplu perfect pentru a observa cum aceeasi fotografie (aproape) poate fi tratata din punct de vedere etic in moduri diferite, in functie de contextele fiecareia, contexte care nu se vad in imaginea propriuzisa.

Baia comunala Slatina

2008-01-25T23:53:00.000+02:00

Costica Marian Dan a fost primul "client" al baii comunale din Slatina, inaugurata saptamana aceasta.

Lucreaza la fabrica de aluminiu din oras si zice despre el ca este "indian". A facut o singura data dus in viata lui. La puscarie.
Are o "nevasta" de 14 ani, Larisa, care a fugit in Italia cu 3000 de euro din banii lui.

A venit la baia comunala pentru ca vrea sa plece in Italia sa-si recupereze banii, si s-a gandit ca nu poate trece atatea granite nespalat.

Astazi in Bucuresti

2008-01-03T12:40:00.000+02:00

Classmate Project (CJI)

2007-12-03T14:42:00.001+02:00

Pentru cei care nu stiu ce inseamna 'Classmate Project', va spun acuma pe scurt. Este tema de saptamana asta de la CJI si consta in fotografierea unui coleg de-al nostru de curs pe parcursul unei zile.. si apoi alcatuirea unei povesti despre omul ala.. din ziua aia..
Asadar.. colegul meu este Vlad Birdu. Ziua in care l-am fotografiat este Joi. De ce Joi? Pentru ca Joi, Vlad a pregatit si participat la vernisajul unei expozitii de grup. Grup din care face si el parte.

Vlad pregateste cafeaua in ibric, joi la 8 a.m. in bucataria garsonierei in care locuieste.

Vlad lucreaza la calculator. In fundal, doua sticle de sampanie stau pregatite de sarbatoare.

Vlad coboara treptele clubului "La Baricade", locul unde peste cateva ore va avea loc vernisajul expozitiei grupului Expose, grup din care face si el parte.

Vlad aranjeaza spoturile care vor lumina fotografiile expuse.

Vlad agata fotografiile pe peretii clubului "La Baricade" cu ocazia expozitiei grupului fotografic Expose.

O echipa de jurnalisti de la TVR ii ia un mic interviu lui Vlad cu ocazia vernisajului expozitiei grupului Expose.

Vlad se odihneste pe un scaun langa peretele pe care sunt expuse fotografiile sale.

Eviction story

2007-11-28T18:33:00.000+02:00

Oldies but goldies: Liu Tao photo-op

2007-11-22T13:26:00.000+02:00

Sincer.. nu-mi aduc aminte daca am mai scris despre asta sau nu. Nu cred. Este vorba despre un fotograf chinez, pe numele sau Liu Tao care a iesit sa faca niste poze in Xiamen intr-o zi ploioasa.

La un moment dat a observat un biciclist cazand in mijlocul strazii din cauza unei gropi adanci care nu se vedea, fiind acoperita de o balta.

Liu Tao nu a facut altceva decat sa se aseze in cel mai bun unghi.. si sa astepte ca alti biciclisti sa pateasca acelasi lucru pentru ca el sa-i poata fotografia.

De aici a pornit un mic scandal (prin 1995 se intampla asta) si fotograful a fost acuzat de rea-intentie si blamat indelung pentru ca a stat cu aparatul la ochi asteptand ca un alt om sa pateasca ceva rau.

Cititorii ziarului Beijing Youth Daily unde au aparut imaginile au trimis la redactie nenumarate scrisori in care il acuzau pe Liu Tao.

Iata cateva:

"The pictures are well shot, but the person who shot this is disgusting. He knew there was a pit, but was waiting there for someone to fall over."

"The photographer should really be condemned since he knew there definitely would be other victims."

Iata cum a raspuns acuzelor Liu Tao:

"Someone saw me with the camera and asked if I was a reporter. I said yes. He said that there is a hole in the road and someone had fallen already, and that the media people should make a news report. I looked at where he was pointing to, and I only saw an area of water. I could not even see the road surface, not to mention a hole. Using my reporter's instinct, I held my camera and waited there. Later, a bicyclist came down the road and he fell over. I took photographs of the process. The photographer's profession is sometimes very cruel. It was wet and windy, and I stood there for almost an hour before I captured that scene. If I did not get this, I could not use a photograph to claim that there was a hole there. If I could not photograph the hole, the government departments will not pay any attention, and the hole won't get filled. That would mean even more people falling when it rains. After I took the photos, I went to a nearby construction site and got material to post a sign there to warn people."

Cateva luni mai tarziu au aparut pe internet alte cateva fotografii cu alti oameni cazand in aceeasi groapa.. fotografiati din diferite unghiuri.. lucru care arata ca Liu Tao nu a servit interesul public asa cum a susinut.

Nimeni nu contesta faptul ca unele fotografii cauzeaza schimbari sociale sau de atitudine. Un exemplu perfect in acest sens este mai vechiul caz al lui Stanley Forman despre care sigur am mai scris aici.

Dar sunt aceste doua cazuri comparabile? Unde se trage linia intre observator si participant? Si cum stii cand ai depasit aceasta limita?

Alte teme CJI

2007-11-22T10:33:00.000+02:00

Asta este fotografia pe care am facut-o pentru tema "interactiunea". Este facuta la concertul sustinut in memoria violonistului Ion Voicu. In imagine - violonistul A. Tomescu multumeste publicului pentru aplauze.

Pentru saptamana viitoare avem o tema mai complexa si mai interesanta. Trebuie sa facem o serie de imagini cu unul dintre colegii de la curs. Subiectul trebuie urmarit cel putin o zi si insotit fara a interveni in nici un fel. Rezultatul trebuie sa fie un fotoreportaj care sa ne arate un aspect.. sau o idee principala.. din viata cotidiana a omului fotografiat. Voi reveni..

Transnistria

2007-11-15T00:23:00.000+02:00

Tema 2? Ei, pe dracu'!

2007-11-12T11:04:00.000+02:00

Nu v-am spus care a fost tema pentru saptamana aceasta la cursul de la CJI. Si nu am facut-o cu buna stiinta, pentru ca eu aveam alte planuri. Sa va povestesc..

Luni am fost la curs.. tema oficiala care ne-a fost data a fost "EMOTIA". Trebuia sa producem o fotografie unde sa imortalizam emotia, orice emotie, sub orice forma a ei. O tema destul de permisiva si accesibila.. in fond suntem inconjurati si condusi de emotii.. eu trebuia doar sa surprind manifestarea unei emotii pe chipul cuiva.

Ajung acasa.. si ma intreaba Tea: "Cum a fost la curs? Ce tema ai pe data viitoare?"

Ma uit la ea.. si imi inghit cuvintele care formasera deja raspunsul automat si care aproape ca imi scapasera. Zambesc. "Nud!" raspund. "Trebuie sa fotografiez un corp nud!"
Si mi-am asumat aceasta tema fictiva toata saptamana. La final au iesit cateva fotografii pe care nu le voi publica aici. Si pe care nu le pot duce nici la curs. M-am simtit foarte prost dupa toata povestea asta. Meschin si egoist. Aceasta este marturisirea mea. Imi cer scuze!

CJI class project

2007-11-09T13:58:00.000+02:00

M-am inscris din nou la cursul de fotojurnalism de la CJI. Am mai facut cursul asta acum cativa ani.. si mi-a placut. In general imi place sa vorbesc despre fotografie si despre fotografii, desi frecventa postarilor mele pe acest blog nu confirma asta.

Ma rog.. deci am "acceptat provocarea" lu' Andrei Pungovschi, care este trainer anul acesta si m-am inscris la curs ca sa descopar cum e privit fotojurnalismul la Missouri University (unde Andrei a facut un master de fotojurnalism), si ca sa vad din punct de vedere didactic cum se abordeaza un asemenea curs la o universitate din SUA.

Eu m-am inscris mai tarziu.. si am ratat doua sedinte.. dar dupa cate mi-am dat io seama lucrurile stau dupa cum urmeaza: ni se da o tema pentru acasa... apoi la curs venim cu niste printuri si le discutam.. apoi ni se da urmatoarea tema. Temele sunt gandite sa atinga exact capitolele "de baza" ale fotojurnalismului.. si feedback-ul de la curs te ajuta sa le si intelegi.

O sa postez aici temele pe care le voi face pentru acest curs.

Prima tema pe care am avut-o eu, (nu uitati ca m-am inscris tardiv) a fost aceea de a fotografia 10 oameni de la mai putin de un metru distanta. Era de preferat ca oamenii sa aiba ceva in comun, dar nu era obligatoriu. De fapt pozele in sine contau mai putin. Ideea era sa inveti sa abordezi pe cineva.. pe un necunoscut.. si sa poti sa-i explici de ce vrei sa-i bagi un aparat de fotografiat in ochi. Eu mi-am ales un grup de muncitori la drumuri care reabiliteaza pasajul Obor. Iata ce a iesit:

Later edit: Am uitat sa va zic ce le-am spus si ce reactii am avut. Inainte de astia.. incercasem alt grup de muncitori carora le spusesem ca sunt de la ziarul Cotidianul si ca vreau sa fac un reportaj. N-a fost bine. L-au chemat pe sef.. seful l-a sunat pe seful mai mare.. care cred ca i-a zis la telefon ceva de mama mea. Oricum.. m-au trimis la plimbare. In mod normal ma cert cu ei, sau nu-i intreb. E spatiu public.. la revedere! Acum, insa am luat-o chiar ca pe un exercitiu.. si am vrut sa vad cum reactioneaza.

Celor din poze le-am spus ca sunt student si ca am o tema de facut. Si i-a durut in cot. Mi-au zis ca pot sa pozez ce vreau.

Paris

2007-10-11T11:27:00.000+02:00

Plecam si noi putin la Paris vreo 3 zile. Venim imediat!

Sinistratii din Tecuci

2007-10-02T13:54:00.000+02:00

Oamenii din Tecuci ale caror case au fost distruse de inundatiile din aceasta vara vor locui cel putin un an in 72 de containere sau "locuinte modulare" care sunt amplasate in fosta unitate de jandarmi din oras. Toate containerele din "Tabara sinistratilor" au fost racordate la energie electrica, precum si la reteaua de cablu TV.

Din pacate nu am stat in tabara asta decat 15 minute si nu am avut timp sa fac un story coerent. Ce-i mai jos e tot ce am putut alege..

Shot and shooting

2007-10-01T15:38:00.000+02:00

Videojurnalistul japonez Kenji Nagai este impuscat in piept pe strada de fortele de ordine care incearca inabusirea protestelor din Myanmar. Desi impuscat el incearca in continuare sa inregistreze ceea ce se petrecea in jurul sau. Imaginile de mai sus au aparut pe prima pagina a multor ziare din intreaga lume si au subliniat inca o data pericolele la care se expun jurnalistii din zonele de conflict pentru a aduce imagini de acolo de unde 1000 de cuvinte nu inseamna nimic. Kenji nu a supravietuit.

P.F. Patriarh

2007-10-01T11:51:00.000+02:00

Noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, P.F. Daniel participa la sedinta solemna a Sfantului Sinod in care sunt prezentate mesajele oficiale de felicitare, la Palatul Patriarhiei de pe Dealul Mitropoliei din Bucuresti, duminica, 30 septembrie 2007.

Reuters Standard

2007-09-27T16:40:00.000+02:00

Am gasit pe blogul REUTERS articolul asta despre normele de folosire a Photoshop-ului valabile pentru toti fotografii si editorii Reuters. Scuze ca nu l-am tradus.. si.. da, este foarte lung, stiu!

Gasiti articolul original la:

http://blogs.reuters.com/blog/2007/01/18/the-use-of-photoshop/

Photoshop is a highly sophisticated image manipulation programme. We use only a tiny part of its potential capability to format our pictures, crop and size them and balance the tone and colour.
Materially altering a picture in Photoshop or any other image editing software will lead to dismissal.

THE RULES ARE:

No additions or deletions to the subject matter of the original image. (thus changing the original content and journalistic integrity of an image) No excessive lightening, darkening or blurring of the image. (thus misleading the viewer by disguising certain elements of an image) No excessive colour manipulation. (thus dramatically changing the original lighting conditions of an image)

THE GUIDELINES ARE:
Only minor Photoshop work should be performed in the field.(Especially from laptops). We require only cropping, sizing and levels with resolution set to 300dpi. Where possible, ask your regional or global picture desks to perform any required further Photo-shopping on their calibrated hi-resolution screens.

This typically entails lightening/darkening, sharpening, removalof dust and basic colour correction. When working under prime conditions, some further minor Photo-shopping (performed within the above rules) is acceptable.
This includes basic colour correction, subtle lightening/darkening of zones, sharpening, removal of dust and other minor adjustments that fall within the above rules. Reuters recommendations on the technical settings for these adjustments appear below.

The level of Photoshop privileges granted to photographers should be at the discretion of the Chief/Senior Photographers within the above guidelines.

All photographers should understand the limitations of their laptop screens and their working environments.
Photographers should trust the regional and global pictures desks to carry out the basic functions to prepare their images for the wire.

All EiCs and sub editors from regional and the global desks will be trained in the use of Photoshop by qualified Adobe trainers to a standard set by senior pictures staff.

The photographer can always make recommendations via the Duty Editor. Ask the desk to lighten the face, darken the left side, lift the shadows etc. Good communication with the desk is essential.

TECHNICAL GUIDELINES:

Cloning, Healing or Brush Tools are not to be used. The single exception to this rule is sensor dust removal.

The cloning tool will only be used below the 100 pixels radius setting. Unless performed on a well-calibrated screen under good working conditions we strongly recommend photographers to request dust removal by pictures desks.

Saturation should not be used. It affects image quality and cannot be judged well on a laptop screen and adds nothing more than what can be achieved in levels.
Colour Balance adjustment should be kept to the minimum, especially on laptopscreens which tend to have a blue dominance.

Levels should only be adjusted to the start points of the histogram graph on both shadows and highlights. Auto Levels should not be used.

The Burn Tool in most cases should only used to subtly darken areas that have been overexposed. When the burn tool is used in shadows a visible element of everything that can be seen in the raw file must remain visible.

Highlights and Shadows can be toned by using the selective highlights tool, a feather of 25-30 and then adjusted in curves.

The Lasso Tool should not be used when using a laptop to file pictures. It is essential that great care is taken with this tool to avoid the halo effect which is produced when the feathering is too great and the tonal change bleeds over into the unselected zone. Likewise, not enough feathering will produce a vivid jagged edge to the lasso area.

Typically a feathering setting of between 5 and 20 pixels is used, depending on the size and positioning of the zone. Again we strongly recommend this is handled by desks.

The Eye Dropper can be used on a neutral gray area to set colour. But is dependent on the quality of the computer screen to determine if you are in fact seeing a real gray!

Sharpening should be set at zero (0) in the camera. Pictures may then be sharpened by 300% at a radius of 0.3, threshold 0, in Photoshop. No selective area sharpening should be done.

Third-party Sharpening Plug-ins is not permitted.

Third-party Noise-Reduction Plug-ins should be avoided but are acceptable if Chief Photographers are convinced they are being used properly.

Camera Settings, in particular saturation (and Image Styles in the Canon 5D)should be set to standard with the exception of in-camera sharpening whichshould be turned OFF. The Color setting Adobe RGB is the Reuters standard.

Multiple-Exposure pictures must be clearly identified in the caption and drawn to the attention of pictures desks before transmission.

To Recap:

ALLOWED:

Cropping

Adjustment of Levels to histogram limits

Minor colour correction

Sharpening at 300%, 0.3, 0

Careful use of lasso tool

Subtle use of burn tool

Adjustment of highlights and shadows

Eye dropper to check/set gray

NOT ALLOWED:
Additions or deletions to image

Cloning & Healing tool (except dust)

Airbrush, brush, paint

Selective area sharpening

Excessive lightening/darkening

Excessive colour tone change

Auto levels

Blurring

Eraser tool

Quick Mask

In-camera sharpening

In-camera saturation styles

The above list is not exhaustive. Duty editors will be available to answer any questions on use of other functions not mentioned above including latest CS2 and upcoming CS3 functions.

SET-UPS/STAGING OF PICTURES
Reuters photographers, staff and freelance, must not stage or re-enact news events. They may not direct the subjects of their images or add, remove or move objects on a news assignment. Our news photography must depict reality. Any attempt to alter that reality constitutes fabrication and can lead to disciplinary action, including dismissal.
Photographers may direct the subjects of portraits, formal interviews and non-news feature images needed to illustrate a story.

The caption must not mislead the reader into believing these images are spontaneous.
The presence of the media can often influence how subjects behave. When the behavior shown is the result of the medias presence, our captions must make that clear. If photographers from outside Reuters orchestrate or set up scenes, it is still a set-up.
The best news photography occurs when the presence of the camera is not noticeable. Photographers should be as unobtrusive as possible to avoid influencing events and consider using long lenses.
Composite images that show the progression of an event (e.g. lunar eclipse, time lapse) must indicate the technique in their captions. They are never acceptable in a news assignment. Captions must also make clear when a specialty lens (e.g. lens babies, tilt-shift lenses) or a special technique (e.g. soft focus, zooming) has been used to create an image in portraiture or on a features assignment.
Handout images from outside sources should be examined carefully for accuracy and news value. Questionable handout images will be reviewed by the Duty Editor in Charge, whose decision is final on whether they are published. Photographers or Editors who pass on handout images must alert the Duty EIC if the image is suspect.

ACCURACY IN CAPTIONS:

Just as our news photographs must reflect reality, so too should our captions. They must adhere to the basic Reuters rules of accuracy and freedom from bias and must answer the basic questions of good journalism. Who is in the picture? Where was it taken? When was it taken? What does it show? Why is a subject doing a particular thing?
Captions are written in the present tense and should use concise, simple English. They generally consist of a single sentence but a second sentence should be added if additional context or explanation is required.
Contentious information, like death tolls in conflict, must be sourced. The caption must explain the circumstances in which a photograph was taken and state the correct date.
Captions must not contain assumptions by the photographer about what might have happened, even when a situation seems likely. Explain only what you have witnessed. All other information about an event must be sourced unless you are certain of your information.
Captions also should not make assumptions about what a person is thinking e.g. England captain David Beckham ponders his future after his team was knocked out of the World Cup soccer finals … Stick to what the photo shows and what you know.
The Duty Editor-in-Charge will come back to the photographer or the Chief Photographer with questions if the caption does not fully explain the image. For this reason, photographers must remain contactable until their work is published.

SENSITIVE IMAGES IN CONTROLLED ENVIRONMENTS:

Some of our photographs are taken under controlled conditions in which photographers cannot operate freely. This is particularly true during conflicts and in countries where the medias movements are restricted.
Such photographs must say if the image was taken during an organised or escorted visit unless the photographer was truly free to work independently. The circumstances can usually be indicated in a short, second sentence in the caption. For examples, please see Appendix A of the complete Guide to Caption-Writing for Reuters.

PHOTO OPPORTUNITIES:

Reuters does not stage news photos. Sometimes, subjects may strike an artificial pose, such as at a product launch, a show business event or a sports victory ceremony or when requested to do so to illustrate a feature. In some circumstances, such as during demonstrations, civil unrest, street celebrations or conflict, the presence of photographers and television crews may prompt subjects to act abnormally.
These images should be few and can be clichés. They must be clearly captioned to show the reader that the actions are not spontaneous and to explain the context. There are many ways to describe the situation without saying that the subject poses for a photograph, though we should say so when it is clearly the case.
See below a selection of examples. For a more complete set, with pictures, please see Appendix F of the complete Guide to Caption Writing for Reuters.
The Global Pictures Desk will flag any possible issues to the Chief Photographer who carries the responsibility for the file from the region in question.

Caption examples:
An employee of Samsung Electronics Co. Ltd shows the media the companys new 32-Gigabit NAND flash memory card (top) and chip during a news conference in Seoul September 11, 2006. Samsung said it has developed the world’s first 32-Gigabit NAND flash memory devices. REUTERS/Kim Kyung-Hoon (SOUTH KOREA)

Actress Helen Mirren poses with the Coppa Volpi at the Venice Film Festival September 9, 2006. Mirren won the Best Actress award for her role in director Stephen Frears’ movie ‘The Queen’. REUTERS/Fabrizio Bensch (ITALY)

A man lies dead in the street May 7 after a NATO daylight air raid near a market over the town of Nis some 200 kilometres south of Belgrade. The Yugoslav army took media to show them damage it said the raid caused to two residential areas and a hospital. REUTERS/Desmond Boylan

Nobel Peace prize winner Wangari Maathai hugs a tree for photographers in Nairobi October 9, 2004. Maathai, a Kenyan, became the first African woman to win the Nobel Peace Prize, the first Nobel given to an environmentalist. REUTERS/Radu Sigheti

A Mexican soccer fan wearing a traditional sombrero waves his countrys flag at a photographer before a Copa America quarterfinal match against Brazil at Miguel Grau stadium in Piura, July 18, 2004. REUTERS/Henry Romero

David Schlesinger is Reuters Editor-in-Chief

Virgil

2007-08-23T16:36:00.000+03:00

Virgil a fost candva seful postei din orasul Roman. Virgil avea familie si o viata de bugetar. Intr-o zi, Virgil si-a luat lumea in cap. La propriu. Acum cativa ani, el a hotarat ca rostul lui in viata este sa vada lumea. Fiecare capitala din fiecare tara.. din lume!

Si a pornit la drum. Izvoarele istorice pierd urma lui Virgil dupa luarea acestei hotarari.. si detaliile privind calatoria sa nu ne sunt cunoscute. [...]

Il regasim pe Virgil, ani mai tarziu, incercand sa treaca granita dintre Etiopia si Somalia pe o bicicleta. Se lauda ca bicicleta e un cadou de la un negru din Togo.

Murdar, obosit, infometat si intr-o stare proasta in general, Virgil isi urmareste scopul. Calatoreste. Si ca sa dovedeasca pe unde a fost, aduna stampile de la primarii. Nu-l intereseaza altceva. Ca timpul este scurt si lumea-i mare.

E precaut in a primi ajutor. Nu mananca orice, pentru ca este vegetarian (!). Si isi tine toate lucrurile in pungi de 1 leu, agatate de bicicleta - zice el "ca sa nu bata la ochi".

Nu a reusit sa ajunga la Mogadishu pentru ca a fost intampinat cu rafale de Kalashnikov. S-a intors. Acum merge catre Djibouti.

Acesta este Virgil. Povestea mi-a fost povestita din gura in gura, dar a pornit de la amicul Circo.. care s-a intalnit in Somalia cu Virgil. Si ca sa vedeti ca vorbesc serios, am si poze cu Virgil. Tot de la amicul Circo. Voila:

Turkey Tales

2007-08-13T16:05:00.000+03:00

Pescari stau la apus pe digul de langa portul din Kusadasi, Turcia, cu nava de croaziera "Splendour of the Seas" in fundal.

Un turist se plimba la apus pe faleza din Kusadasi, Turcia.

Ne-am intors cu tolba cam goala. Turcia s-a schimbat mult de cand am vazut-o eu acum 11 ani. Este cosmopolita si cam cu nasul pe sus. Ne cere multi bani pentru putine satisfactii. Mancarea, de exemplu, este cam de 10 ori mai scumpa decat in Cambogia si cam dublu decat Romania. Comertul agresiv e si mai agresiv, iar turismul a distrus definitiv locuri unice in lume, cum era Pamukkale.

Turcii care nu vand nimic sunt draguti. Nu vorbesc insa nicio limba. Cei care vand.. vorbesc romana sau au romani angajati sau au fost in Romania, sau vor sa mearga.

Kusadasi (probabil cel mai turistic loc din Turcia) este un furnicar de ucraineni, sarbi, romani si rusi. O cloaca a comertului unde trag vapoarele de croaziera si turistii isi deschid portofelele frenetic.

Efes e la fel cum era. Doar ca mult mai plin de turisti, de magazine, de comercianti si de ghizi analfabeti care nu ar sti cine e zeita Artemis nici daca i-ai bate peste ochi cu Legendele Olimpului.

Pamukkale e terminat. E totul artificial acum.. cu tevi.. cu canalizari.. cu ipsos.. cu furtune si... evident.. cu turisti.

Cam asta ar fi. Cat despre poze.. nimic spectaculos. Deocamdata le pun pe astea. Vor mai veni.

On vacation

2007-07-30T11:43:00.000+03:00

Ciubuc, sarma, kebab, baclava.. si-alte d-astea.. De ce? Pentru ca de maine plecam in Turcia. La Kusadasi, Efes si Pamukkale.
Cand ne intoarcem, povestim!

Jurnal de fotograf - Concertul Rolling Stones*

2007-07-18T15:48:00.000+03:00

“Si cainele meu poate face poze bune la acest concert”

Am ajuns la stadion putin dupa prinz. N-am fost sigur ca o sa pot fotografia concertul decit cu aproximativ o ora inainte ca Mick Jagger sa intre pe scena. Au fost doar cateva institutii de presa acreditate, si acelea alese dupa niste criterii care nu imi sunt clare. Nu toate agentiile au primit acreditari, iar cele care au primit nu au avut voie sa imparta imaginile cu celelalte agentii (lucru care se numeste “pool” si care se practica atunci cand nu au toti acces la un eveniment).
Organizarea din acest punct de vedere a stat sub semnul misterului si al discriminarilor arbitrare.
De citeva zile toti fotografii de presa stau ca pe ace. Fiecare isi da cu parerea despre cum va fi, si fiecare spune ce a mai auzit de la prietenii unor prieteni care au mai fost la concerte Stones. Se zvonea ca cei “alesi” vor fi contactati de organizatori cu instructiuni precise. Ca vom fi pusi sa semnam contracte si ca ni se vor cere fotografiile la finalul concertului pentru a fi aprobate de catre consilierii lor de imagine. Nu a fost chiar asa.
Contracte, insa, am semnat. Fotografiile pe care le-am facut nu sunt nici ale mele nici ale ziarului. Sunt ale lor. Noua ni se permite sa le folosim, doar, timp de trei luni.

La 19:30 am stiut ca o sa pot face fotografii. Cei citiva “binecuvantati”, am fost luati de organizatori de la intrare, si condusi catre stadion, flancati de paznici pe toate partile.
Dupa ce s-au asigurat ca avem capacele pe obiective, ca nu cumva sa fotografiem drumul pana la stadion (iar n-am inteles logica), ne-au impartit contractele si am semnat.
In continuare am fost dusi la un “briefing”. Aici, o fatuca de la PR-ul trupei ne-a explicat in engleza ce trebuie sa facem minut cu minut. Ne-a zis sa stam linistiti ca o sa fie usor (mi s-a pus un nod in git) Atit de usor incit si ciinele ei ar putea face poze bune. (Nu ne-a spus ce fel de ciine avea.) Ne-am uitat unii la altii.. nu mi-era clar daca am fost jigniti. Nu conteaza.
Mai departe ne-a explicat cand trebuie sa-l pozam pe Mick, cind trebuie sa ne intoarcem cu spatele, cand trebuie sa fotografiem publicul, unde sa stam, ce obiective sa folosim si ce timp de expunere (ma rog.. am exagerat un pic la ultimele doua.. dar sint sigur ca ne-ar fi putut spune si asta.. ciinele sigur stia..)
Apoi cameramanilor le-au lipit hirtie pe obiective, tot ca sa nu poata filma altceva decit aveau voie (hirtia e mai sigura decit capacele). La fotografi doar s-au incruntat. Dupa asta totul s-a petrecut exact cum ne spusese. Am fost dusi linga scena, am fotografiat, ne-am intors cu spatele, iar am mai fotografiat, am schimbat obiectivele, iar am fotografiat, si pe urma ne-au scos afara. “Gata. Asta a fost. La revedere. Cum adica vreti sa vedeti si voi concertul? Fotografii au venit cu treaba, nu ca sa se distreze. Ne pare rau. Va multumim.”
Noroc ca aveam si bilet. Am iesit si am intrat la loc, de data asta fara aparat foto. Culmea este ca au facut acest circ urias cu aceste reguli extrem de stricte, dar nu s-a obosit nimeni sa ne controleze in rucsace. Puteam sa intru cu orice. Dar ce stiu eu? I-am vazut pe Stones. Restul nu mai conteaza.

* Acest text a aparut si in ziarul Cotidianul. Cititi AICI.

** Ziarul Cotidianul are dreptul exclusiv de uzufruct asupra acestor fotografii pentru o perioada de trei luni de la data primei aparitii. Va rog nu le copiati, si nu le publicati nici chiar cu atribuirea sursei.

Reuters photographer Namir Noor-Eldeen killed in Baghdad

2007-07-13T15:53:00.000+03:00

Reuters photographer Namir Noor-Eldeen smiles in Baghdad in this recent file photo. Noor-Eldeen and driver Saeed Chmagh were killed in eastern Baghdad on July 12, 2007 in what police said was American military action and which witnesses described as a helicopter attack.

Flickr -ing images..

2007-07-12T11:26:00.000+03:00

Fierar din Marrakech, Morocco. Iulie 2005.

Foto: Tudor Vintiloiu

Ei, da.. m-am chinuit un pic si mi-am pus pe Flickr cateva dintre fotografiile mele, mai vechi si mai noi.

La un site calumea nu ma inham inca. Puteti vedea galeria mea AICI.

Sibiu street scene

2007-07-10T14:46:00.000+03:00

Canon EOS 20d ISO 100 f/4.5 1/60 sec

Oldies but goldies: The story of Kevin Carter

2007-06-27T11:24:00.001+03:00

Click on the image to enlarge it

In anii ’90, imaginea de mai sus, realizata de fotograful sud-african Kevin Carter a atras atentia intregii lumi catre saracia, foametea, razboiul civil si seceta cu care se confrunta Sudanul in acea perioada.
Carter se dusese acolo pentru a lua o pauza de la situatia tensionata din Africa de Sud si pentru a atrage atentia lumii asupra unui conflict care i se parea trecut cu vederea.
Si-a dat curand seama ca povestea care trebuie spusa nu este aceea a razboiului.. ci aceea a foametei si a victimelor.
Imaginea despre care vorbim a fost surprinsa intr-un sat din sudul Sudan-ului, unde acel copil subnutrit si slabit se tara catre un centru de hranire al unui ONG, aflat la cateva sute de metri distanta. Fiecare pas ii este urmarit din fundal de un vultur flamand.
Dupa ce a facut fotografia, Carter a alungat vulturul si s-a asezat sub un copac fumand si plangand. Nici el, nici altcineva nu stie ce s-a intamplat cu copilul.
In acelasi an, New York Times a cumparat si publicat fotografia lui Carter, primind la redactie un val de critici la adresa fotografului. Publicul il considera pe Carter vinovat.. sau cel putin responsabil de soarta copilului, si il blamau pentru ca nu a intervenit.

Susan Sontag spunea in cartea ‘On Photography’ : “Photographing is essentially an act of non-intervention. Part of the horror of such memorable coups of contemporary photojournalism as the picture of a Vietnamese bonze reaching for the gasoline can, or a Bengali guerrilla in the act of bayoneting a trussed-up collaborator, comes from the awareness of how plausible it has become, in situation where the photographer has the choice between a photograph and a life, to choose the photograph. The person who intervenes cannot record; the person who is recording cannot intervene.”

Criticii il acuzau pe Carter ca s-a folosit de rolul de observator pe care il are un jurnalist pentru a scapa de raspunderea indiferentei sale.
Scott Macleod scria in cartea ‘The Life and Death of Kevin Carter’ : "the man adjusting his lens to take just the right frame of his suffering, might just as well be a predator, another vulture on the scene."

Desi e simplu sa il acuzam pe Carter, trebuie avut in vedere si contextual situatiei. Carter era in Sudan de cateva saptamani cand a facut aceasta poza. Vazuse muribunzi si oameni in suferinta in fiecare zi si la tot pasul. Fusese obligat de situatie sa se desensibilizeze. Sa se detaseze de ororile care il inconjurau. Era constient ca nu ii putea ajuta pe toti cei care ar fi avut nevoie de ajutorul sau, si atunci s-a agatat cu dintii de rolul sau de martor al realitatii. Imaginile au puterea de a influenta si de a impresiona.. si in final de a ajuta mai mult un popor decat ar fi putut el ajuta un singur om.

Dupa cum s-a aflat mai tarziu, Carter a asteptat pe putin 20 de minute cu aparatul la ochi, sperand ca vulturul sa isi deschida aripile pentru ca imaginea sa fie si mai puternica. Susan Sontag explica: “Although the camera is an observation station, the act of photographing is more than passive observing. Like sexual voyeurism, it is a way of at least tacitly, often explicitly encouraging whatever is going on to keep happening. To take a picture is to have an interest in things as they are, in the status quo remaining unchanged (at least for as long as it takes to get a ‘good' picture), to be in complicity with whatever makes a subject interesting, worth photographing—including, when that is the interest, another person's pain or misfortune.”

In 1994, Carter a fost anuntat ca castigase cel mai prestigious premiu din breasla sa: Premiul Pulitzer pentru fotografie.
La nici doua luni dupa ce acceptase premiul la Universitatea Columbia, Carter s-a sinucis.
Si-a dus camioneta pe o pajiste unde se juca pe vremea cand era copil, a legat un furtun de teava de esapament si s-a asfixiat.
A lasat scrisori catre prieteni in care spunea ca regreta ca nu a ajutat copilul din cea mai buna poza a vietii lui si ca se simte bantuit de amintiri dureroase cu oameni morti, furie, suferinta, razboi si copii.
Moartea sa a readus pe prima pagina fotografia in cauza.
300.000 de oameni vor muri anul acesta de foame in Sudan.

CokeLive 2007

2007-06-24T14:54:00.001+03:00

MACY GRAY

PUSSYCAT DOLLS

THE RASMUS

Incendiu in Vitan

2007-06-11T22:24:00.001+03:00

Un incendiu puternic a izbucnit la o cladire in constructie aflata in imediata apropiere a Targului Vitan Barzesti din Bucuresti, vineri, 8 iunie 2007. Eram in drum spre alta actiune cand am vazut fumul. M-am dus sa vad ce arde. Asta e ce am vazut:

Marsul diversitatii

2007-06-11T15:27:00.001+03:00

Our Cambodia

2007-06-07T16:04:00.001+03:00

Moarte si sex

2007-06-06T16:23:00.000+03:00

Am stat putin pe ganduri pana m-am hotarat cum si daca sa public imaginea care a facut astazi inconjurul presei de scandal din Romania. Scriam mai demult in articolul [asta] cum ca o fotografie nu ar trebui publicata "daca cei care intorc capul sunt mai multi decat cei care suporta sa o priveasca."

Daca ar fi dupa mine.. editorul foto al ziarului Click!, seful acestuia si seful sefului acestuia, ar fi trebuit dati afara inainte sa iasa tot tirajul ziarului din tipografie.

In primul rand ca o fotografie cu doi oameni spanzurati de un pom nu trebuie publicata. Niciodata si sub nici o forma. Nu exista nici o ratiune jurnalistica pentru a publica asa ceva. Presupunand ca ai sange in tine si poti sa te uiti la ea fara sa ti se faca rau.. ce informatie in plus iti aduce? Niciuna.

In al doilea rand.. ar trebui avuta in vedere suferinta familiei respective. Poate nu era cazul ca acei parinti sa vada in toate ziarele de scandal poze macabre cu copiii lor morti. Moartea cred ca e ceva intim, oricat de public ar fi actul in sine.

Si in al treilea rand.. mi se pare de mare exceptie alaturarea moarte-sex, spanzurare-masturbare din interiorul ziarului Click!. Voi ce parere aveti?

De la capat, cu alineat

2007-06-05T13:59:00.000+03:00

Am senzatia ca trebuie in permanenta sa imi cer scuze fata de cei 2-3 oameni care isi mai arunca cate un ochi pe aici din cand in cand.
Nu stiu exact ce ar trebui sa fac. Dupa pozele din Cambogia (cele cateva).. am impresia ca orice as scrie ar pica ca nuca in perete.
Ar fi totusi ceva care merita semnalat. Aparitia in blogosfera a unui forum de fotojurnalism.
Il gasiti la http://fotojurnalist.blogspot.com sau in blogroll-ul meu.

Digital vs. Diapozitiv

2007-05-14T19:44:00.000+03:00

Nu. Nu imi doresc sa pornesc o discutie interminabila si fara sens despre avantajele si dezavantajele digitalelor vis-a-vis de fotografia traditionala. Cred ca e un subiect epuizat. Nu vreau sa conving pe nimeni si nici sa fiu convins.

In calatoria in Cambodgia am lucrat si pe film si pe digital. S-a intamplat sa fac unele fotografii atat pe film (diapozitiv) cat si pe digital.

Mi s-a parut izbitoare diferenta, si m-am gandit sa le pun aici sa vad ce parere au si altii.

Cele doua fotografii de mai jos au fost facute la interval de 2-3 minute pe o plaja mai putin turistica din Sihanouk Ville. Imaginile nu sunt prelucrate in nici un fel. Au fost doar reduse ca dimensiune. Diapozitivul a fost scanat cu un scanner Nikon Coolscan la 3900 de dpi.

Canon EOS 10D, ISO 400, f/2.8, 1/180 sec

Canon EOS 50E, Fuji Velvia, ISO 100, f/2.8

In a nutshell

2007-05-07T08:51:00.000+03:00

Psar Thmey market, Sihanouk Ville

Jackfruit vendor, Sihanouk Ville

Sihanouk Ville

Book vendor, Siem Reap

Inside Bayon temple

Angkor Wat

On the road to Siem Reap

Riverside, Phnom Penh

Road to Killing fields

Independence monument, Phnom Penh

Koh Bech Island, Mekong river

---

Astea sunt cateva imagini la intamplare ca sa va faceti o idee cum arata locurile si oamenii. In posturi viitoare le voi organiza pe teme (piete, portrete, etc.) si va voi arata mai in detaliu fiecare oras prin care am trecut. Enjoy!

Inapoi la uzina

2007-04-20T12:31:00.000+02:00

Am revenit pe malurile Dambovitei de 3 zile. Nu am postat inca nici o poza din Cambodgia, pentru ca lucrez de zor la ele. Trebuie sa le aleg, sa le prelucrez, pe unele trebuie sa le developez si sa le scanez, deci va mai dura.
Fotografiile sunt colorate si pline de atmosfera, dar va asigur ca Cambodgia este mult mai mult decat se vede in poze. Cambodgia e fierbinte. Cambodgia miroase a Jackfruit. Cambodgia zambeste mult. Cambogdia e aglomerata. Cambodgia e ieftina. Cambodgia e matase, orez, cocos, gekko, greieri, mango, soare, Angkor, praf, tuk-tuk, riverside, tantari, Buddha, S-21, expati, palmieri, krame, insule, lotusi, barci, mine, maimute, Lucky, moto, masaj.. si lista ramane deschisa..
E o tara pe care poti doar s-o vizitezi, dar ar fi pacat. Trebuie dorita, vazuta, inteleasa, iubita.. trebuie sa simti ca-i apartii, sa te desparti de ea si sa revii apoi pentru a o redescoperi.

Pe curand!

Gone 2 Asia..

2007-03-20T10:05:00.000+02:00

Incepand de vineri, subsemnatul paraseste plaiurile mioritice pentru o vreme, luand drumul Asiei. Asa ca nu voi mai scrie aici, cel putin 3 saptamani de acum inainte. Nu ca m-as fi omorat scriind pana acum. Recunosc. Insa prea s-au intamplat multe ca sa mai am timp si de asta.

Promit, insa, o data intors, sa va delectez privirea cu imagini si povesti frumoase din tara Khmerilor.

Va zic, deci, 'Pe curand!'

Adio, Nic!

2007-03-12T18:27:00.000+02:00

A plecat dintre noi bunul meu coleg si prieten Nicolae Nitoi. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Pasarica!

2007-03-06T10:27:00.000+02:00

Un pic mai asa.. inca un piiiiiic... Gata!

Stock or not?

2007-03-01T17:32:00.000+02:00

Din cand in cand se intampla sa primim la redactie cate un telefon nu tocmai prietenos. La celalalt capat al firului – un cititor care s-a recunoscut intr-una dintre pozele aparute in ziar.
Ca se recunoaste nu e nimic. Ca este de cele mai multe ori fotografiat fie in locuri publice, fie cu acordul sau. Dar faptul ca ii apare poza facuta la un anumit eveniment langa un articol despre traficanti de droguri (exemplu fictiv), aceasta este o problema.
Legea romaneasca este destul de.. fluida si ambigua in ceea ce priveste drepturile la imagine.. calomnia (caci, da, aceasta se cheama calomnie), s.a.m.d.
Ultimul telefon de acest fel a fost primit astazi. Fotografia in cauza prezenta o situatie obisnuita de birou.. un domn si o doamna imbracati formal.. discutand la un birou.

Am folosit aceasta fotografie facuta la un targ imobiliar, pentru a ilustra un articol despre hartuirea sexuala la birou.
Un lucru este cert. Nu este etic. Dar in conditiile in care un cotidian central din Romania (nu spun care) este posibil sa nu aiba abonament la nici o banca de imagini de stoc, asta este rezultatul.
Redactorii cer.. sefii cer.. si e chiar obositor sa ridici din umeri la nesfarsit. Sunt curios daca are careva vreo parere legata de treaba asta... Anyone?

Nachtwey slideshow

2007-02-27T12:44:00.001+02:00

Ca tot vorbeam zilele trecute despre Nachtwey si imaginile sale.. iata un slideshow cu cele mai reprezentative din cariera sa. Enjoy!

'The sacrifice'

2007-02-25T16:01:00.000+02:00

Fotojurnalistul James Nachtwey fotografiat in fata expozitiei

sale din New York, 14 Februarie 2007. (REUTERS/Eric Thayer)

Daca aveti zilele acestea drum prin New York, aveti ocazia sa vizitati o remarcabila expozitie de fotografie sub semnatura lui James Nachtwey. "The Sacrifice" este deschisa publicului la galeria 401 Projects din New York si are ca tema principala razboiul din Irak.

Canon lansează EOS 1D Mark III

2007-02-25T15:27:00.000+02:00

Canon a anuntat de curand aparitia celui mai recent aparat din seria EOS-1D. Mark III este echipat cu un senzor APS-H (1.3x FOV crop) CMOS de zece megapixeli si poate sa traga cu o viteza de zece cadre pe secunda. Aparatul are, deasemenea, o versiune imbunatatita a procesorului de imagine - DIGIC III , un nou sistem de auto-focus cu 19 zone, sensibiltatea ISO de pana la 6400 si un LCD monitor de 3.0" (cu o noua optiune "live-view"). Primele aparate Mark III vor aparea in magazine in aprilie la pretul recomandat de $3999.

Reality check

2007-02-22T15:26:00.000+02:00

Pasagerul este Angelina Jolie

Ilustratie foto by 2dor

Oldies but goldies: Consecintele justifica retroactiv

2007-02-21T18:10:00.000+02:00

N-am gasit un titlu mai bun. Ma invart pe langa poza asta de vreo saptamana si nu stiu de unde s-o apuc.
Povestea e asa: In timpul unui incendiu, Tiare Jones si Diana Bryant cad in gol de pe o scara de incendiu rupta in Boston. Fotografia a fost publicata si i-a adus autorului (Stanley J. Forman) premiul Pulitzer.
Imaginea este socanta si ridica niste probleme de etica. Pe pelicula sunt surprinse ultimele secunde de viata ale unor oameni. Cine si-ar dori sa vada asa ceva in ziar?
Cui i-ar folosi publicarea acestor imagini? Ziarului.. care ar avea un tiraj record (stiu.. o sa ziceti ca ma contrazic, dar nu e asa.. lumea nu vrea sa vada asa ceva in ziar.. dar daca totusi apare.. nu vrea sa-l piarda.. e un paradox), fotografului.. care ar primi fara indoiala premii si mariri de salariu.. si mai cui? Atat.
Daca e sa judecam avand doar aceste informatii.. as zice ca publicarea fotografiei este un gest egoist si pripit din partea ziarului.
(Da.. clar.. si eu as fi publicat-o, si oricine are pretentia ca e jurnalist ar fi publicat-o.. acum discutam pur teoretic si filozofic.)
Sa vedeti ce s-a intamplat: In urma publicarii acestei fotografii.. Primaria din Boston a primit un numar imens de sesizari din partea cetatenilor, si municipalitatea a fost nevoita in urma presiunilor sa demareze un program de inlocuire a scarilor de incendiu din tot orasul.
Asta vroiam sa zic in titlu. Daca luam in calcul consecintele.. publicarea imaginii este brusc in beneficiul majoritatii. Oare asta valideaza retroactiv gestul de a publica imaginea?

Oldies but goldies: Tot despre manipulare..

2007-02-19T14:01:00.000+02:00

Stiu.. am scris obsesiv de mult despre subiectul asta. Asa ca n-o sa mai scriu. O sa postez doar niste exemple fara de care nu pot declara incheiat capitolul asta.
Sunt tot chestii intamplate demult, dar care sunt relevante inca, mai ales pentru ca este vorba despre imagini care au facut istorie.. care s-au intiparit in memoria colectiva si care s-au dovedit a fi falsuri.
Iata despre ce este vorba:

Flag raising over Iwo Jima -19 feb 1945

Se pare ca fotograful a ratat faza initiala si i-a rugat pe soldati sa mai ridice o data steagul.

In 1982, National Geographic a avut un material despre Egipt si o fotografie orizontala cu piramidele. S-au ambitionat si au obtinut o coperta verticala din acea fotografie. Pe calculator au apropiat piramidele, le-au suprapus si au numit asta "repozitionare retroactiva a fotografului" (un eufemism de mare exceptie) argumentand ca daca fotograful s-ar fi aflat mai in lateral, exact asta ar fi obtinut. Dar fotograful n-a fost mai in lateral. Si coperta a fost o minciuna.

The falling soldier - Robert Capa

Se spune (stiu ca e trebuie sa zic cine spune.. dar nu stiu.. am auzit si eu si nu mai tine minte sursa, ok?) ca celebrul fotograf de razboi, Robert Capa si-ar fi regizat fotografia de mai sus, rugandu-l pe soldat sa cada teatral. Alte zvonuri spun ca soldatul chiar a fost impuscat, dar in timp ce acesta poza pentru Capa.

Basescu, Parlament si.. Presa

2007-02-15T12:16:00.000+02:00

Basescu la plecare

Camerele reunite ale Parlamentului

Colegul de la Jurnalul cu 300

Siguranta in zone de conflict

2007-02-14T12:34:00.000+02:00

Am gasit pe net un manual pentru jurnalistii care trebuie sa transmita din zonele de conflict. Este util si interesant si merita citit chiar daca nu planuiti o vacanta in Irak.
Il gasiti in format pdf daca dati click [aici].

Cum se fabrica obiectivele

2007-02-13T00:41:00.001+02:00

Un filmulet educational in stil "Discovery" despre fabricarea obiectivelor. Interesant de vazut daca va plictisiti la birou :)

World Press Photo of the Year 2006

2007-02-09T15:13:00.000+02:00

Juriul World Press Photo (WPP) a deliberat si a ales fotografia de mai sus, realizata de fotograful Spencer Platt de la Getty Images, ca fotografia anului 2006.
Imaginea infatiseaza un grup de tineri libanezi trecand printr-un cartier din sudul Beirut-ului, distrus de bombardamentele israeliene.
Imaginea a fost facuta pe 15 august 2006, in prima zi a armistitiului dintre Israel si Hezbollah, cand mii de libanezi au inceput sa revina la casele lor.

De notat ca imaginea a fost aleasa din 78.083 de imagini realizate de 4460 de fotografi din 124 de tari.

Mai multe detalii aici: http://www.worldpressphoto.nl

Fotoexplicatie de Jurnal

2007-02-07T15:06:00.000+02:00

Ca tot vorbeam ieri despre fotoexplicatii.. Nu m-am putut abtine sa nu revin si azi cu subiectul asta. Ia uitati peste ce am dat in Jurnalul National din data de 06.02.2007:

Cu fotografia n-am nimic. Dar stati sa vedeti fotoexplicatia, care este de mare angajament:

"INCERCARE DE IARNA IN CORNI. O zapada timida sta ca o semnatura pe pamantul care a vazut si rascoale, si recolte"

Are tot ce-i trebuie, in mod evident.. locul, data, numele personajelor si descrierea situatiei. Si mai e si poetica, nu?

P.S. Sunt sigur ca "poezia" nu a fost scrisa de fotoreporterul care a facut pozele.

Fotoexplicatia

2007-02-06T23:47:00.000+02:00

Am gasit aceasta fotografie intr-un newsletter de la World Press Photo. M-am gandit ca este exemplul perfect pentru a vorbi despre fotoexplicatii.

De obicei se spune ca o imagine face cat o mie de cuvinte. Dar pentru a intelege o imagine, uneori e nevoie de inca cateva cuvinte. Acestea se numesc fotoexplicatie.

"Caption" (fotoexplicatie) - este o scurta descriere a imaginii, a situatiei si a personajelor dintr-o fotografie, pe care o scrie fotojurnalistul pentru ca editorul din redactie sa fie pus in tema.
In fotoexplicatia originala, completa, fotograful trebuie sa-i spuna editorului data si locul in care a fost facuta fotografia, numele personajelor, daca fotografia a fost instantaneu, aranjata sau regizata, si sa includa si o scurta descriere a situatiei. Fotoexplicatia publicata este de regula mai scurta si nu contine decat informatiile relevante pentru cititor.

Fara o fotoexplicatie, in cazul de mai sus, un cititor ar putea crede ca soldatul indreapta arma spre copilul care fuge.

O fotoexplicatie, insa, clarifica lucrurile: Soldatul X din batalionul Y de infanterie reactioneaza la sosirea unui nou avion cu ajutoare pe aeroportul Z. Copilul din imagine este un localnic care alearga spre parintii lui.

Oldies but goldies: Time & Newsweek – OJ Simpson

2007-02-06T15:38:00.000+02:00

27 iunie 1994 - copertile initiale

Copertile de mai sus au fost subiectul unui mare scandal in SUA legat de manipularea imaginilor. Ambele reviste au publicat pe coperta lor aceeasi fotografie: portretul lui OJ facut de politie la arestarea acestuia.
Numai ca fotografia publicata de Time fusese modificata pe calculator fiind innegrita, si adaugandu-i-se umbre. Reactia imediata a fost un val de proteste din partea cititorilor , care au interpretat acest lucru ca pe o dovada de rasism, acuzand revista Time ca demonizeaza persoanele de culoare.
Reactiile asemanatoare ale unor asociatii profesionale din SUA au dus la retragerea de pe piata a acelui tiraj si la inlocuirea copertei.

Coperta revistei Time. Inainte si dupa scandal.

Editorul Matt Mahurin a fost cel care a modificat imaginea, si a sustinut cu tarie, in ciuda criticilor, ca modificarile sale au facut imaginea mai artistica si mai de efect. Replica a venit din partea lui Benjamin Chavis de la N.A.A.C.P. (o asociatie profesionala a fotografilor de presa) care a spus ca imaginea l-a facut pe Simpson sa para mai vinovat si sinistru.

Demn de mentionat este faptul ca imaginea fusese etichetata ca "ilustratie" si nu ca fotografie, fapt ce in mod normal ar fi trebuit sa relaxeze rigorile etice. De data aceasta, insa.. se pare ca nu rigorile au dictat etica profesionala, ci opiniile cititorilor.

Photo ops: despre aranjarea scenei

2007-02-04T13:44:00.000+02:00

Am mai scris despre manipularea imaginilor. Nu despre asta vreau sa va povestesc, ci despre manipularea scenei in momentul fotografierii. Regizare, sa-i spunem. Regizarea imaginilor in sine se poate considera etica. Si multe fotografii care se bazeaza pe cooperarea deschisa intre subiect si fotograf sunt publicate in fiecare zi. Fie ca e vorba de portrete, de fotografii de moda sau de ilustratii. Totul este in regula atata timp cat este evident pentru toata lumea (chiar explicit specificat) ca imaginea nu este un instantaneu. Cand o fotografie are pretentia de a fi un instantaneu, sau a fost facuta pentru a parea ceva ce nu e, sau pentru a da o impresie falsa cititorului, atunci nu este etica.
„Photo ops” – sau pe romaneste „oportunitatile de imagini” nu se bazeaza pe cooperarea dintre fotografi si subiecti. Ci sunt pur si simplu instrumente de PR. PR-istii pun la cale un eveniment, sau fac astfel incat un eveniment sa fie prezentat in imagini asa cum vor ei, oferind fotografilor o scena aranjata.. ca de teatru.. cu o coregrafie regizata.. care este atragatoare din punct de vedere vizual. Si fotografii nu fac decat sa apese pe declansator si sa pice in capcana PR-istilor.
Au existat nenumarate cazuri in care cei care si-au manipulat propriile imagini au fost sanctionati. Insa practica photo ops-urilor continua nestingherita, fara a declansa alarme in constiintele celor preocupati de etica. Deci pe scurt.. daca iti aranjeaza altcineva scena.. si tu.. treci pe acolo din intamplare si faci o poza.. e ok!

Photos: Olivier Jobard & Alex Webb

Imaginea de mai sus prezinta debarcarea trupelor invadatoare ale SUA pe plaja din Haiti in 1994. Dupa cum se vede singurii in misiune „pe bune” sunt fotografii.

Oldies but goldies: Budd Dwyer suicide

2007-02-02T11:54:00.000+02:00

Dintr-o criza inspirationala crunta care ma tine de vreo saptamana, am hotarat astazi sa ma apuc sa scot de la naftalina niste evergreenuri ale eticii in fotografie. Niste teme care sunt in toate manualele de etica si despre care poate ati mai auzit (unii dintre voi stiu sigur ca ati auzit).
Eu zic ca merita macar trecute in revista. Asadar sa incepem.
Din ciclul „Oldies but goldies” o sa va scriu astazi despre cazul sinuciderii publice a lui Budd Dwyer.
Budd Dwyer a fost trezorierul statului Pennsylvania. In ziua in care a primit condamnarea intr-un proces de luare de mita, el a convocat o conferinta de presa, unde toata lumea se astepta sa isi dea demisia din functia sa. In timpul conferintei, insa, Budd, vizibil tulburat, a scos dintr-o punga de hartie un revolver Magnum .357, a facut semn reporterilor sa nu se apropie, si-a bagat teava armei in gura si a apasat tragaciul.

Gestul sau a dat multe batai de cap editorilor din toata tara, care nu stiau cum sa trateze subiectul din punct de vedere al imaginilor. Sa publice fotografii? Mai explicite, mai putin explicite? O singura imagine, sau toata seria? Pe ce pagina a ziarului? Cat de mari? Color sau alb-negru?
In urma unei monitorizari de presa a ziarelor locale s-a ajuns la concluzia ca un rol decisiv in alegerea imaginilor l-a avut proximitatea spatiala. Ziarele din orasul respectiv nu au publicat imagini explicite sau au tratat subiectul cu bun simt, insa cu cat te indepartai geografic de zona, imaginile alese erau dintre cele mai explicite.
Motivul este pur comercial. In zona respectiva, subiectul era deja unul de impact, fara a mai fi nevoie de imagini socante, in timp ce la 200 de kilometri distanta era o stire care nu s-ar fi vandut daca nu ar fi fost insotita de imagini explicite.
Diversele moduri de tratare a subiectului pot fi motivate de editori in o mie de feluri. Totul se rezuma la ce e important pentru tine ca editor si pentru ziar. Daca te gandesti la cititori, daca te pui in locul lor, nu ai sa publici ceva care sa ii oripileze. (de exemplu unul dintre ziarele care a publicat intreaga serie de fotografii a primit de la cititori 500 de scrisori, 400 de telefoane, a avut 80 de anulari de abonamente si o amenintare cu bomba) Daca conteaza tirajul, atunci poti justifica publicarea imaginilor ascunzandu-te in spatele vechiului “drept al publicului sa cunoasca adevarul necosmetizat”. E greu sa dai un verdict atunci cand orice decizie poate fi justificata.

Update>> Uitasem sa ma intreb in scris oare ce ar fi trebuit sa faca fotografii de la fata locului. Sa incerce sa-l impiedice cumva sa isi ia viata? Sa caute un unghi mai bun? Cand esti pus in fata unei asemenea realitati, devii automat actor, sau iti poti inca rezerva dreptul de privitor si inregistrator vizual?

Update2>> E drept ca am studiat acest caz la CJI. Voi mai prezenta si altele despre care am invatat atunci pentru ca: 1. nu stie toata lumea despre ele; 2. sunt exemple care ar trebui sa faca parte din cultura etica a oricarui jurnalist; 3. v-am zis ca sunt in pana..

Reuters pic

2007-02-01T17:07:00.000+02:00

Cate frame-uri pe secunda? Muuuulte...

Canon EOS Integrated Cleaning System

2007-01-29T13:40:00.001+02:00

Un filmuleţ care prezintă noua inovaţie Canon: sistemul automat de curăţare a senzorului. Acesta este disponibil la Canon EOS 400D. După părerea mea.. o găselniţă a cărei eficienţă este strict publicitară.